CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 11 mai 2025
*
Cantemir – alături de învățații
lumii.
Brehnacea cere
explicații din partea Lupului
*
Brehnacea: „Și așe, către alalte pasiri dzisă: <Puțină
răbdare să aveți să cade, pentru ca într-o parte luându-ne cu Lupul, pentru cel
de obște folos, oarece cuvinte să facem>.).”
*
„ Și așe, Brehnacea, în
singurătate cu Lupul luându-să, cătră dânsul într-acesta chip voroava începu:
„Vreare-aș și aș pofti, iubite priietine, pricina adâncii tale tăceri ce ar
putea fi ca să pociu ști (că deși
tăcerea între toți iubitorii înțelepciunii lăudată ieste, însă la vreme de
treabă icoana neștiinții arată). Așijderea (macar că cine nu știe vorovi și
tace, frumos vorovește, dar încăși la multă cu îndemnare și cu poftă întrebare
a nu răspunde, sau a celor pizmoși, sau a celor urâcioși lucru ieste). Mai
vârtos, precum mi să pare, știut a-ți fi socotesc (că doaă lucruri, sabie de
îmbe părțile ascuțită și rană minții netămăduită ieste cineva la vreme de
voroavă cuvântul a-și opri și la vreme de tăcere limba desfrânată a-și slobodzi).
De care lucru de ieste în tine vreo știință sau vreo cunoștință, de mine să nu
ascundzi te poftesc și te sfătuiesc.” – Istoria
ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26
octombrie 1674 - 21 august 1723)
>>>>>>>>>>>>>>>
a) Mai multe gânduri ale cărturarului elaborate cu diferite
ocazii; abundența intervențiilor pentru această categorie filozofică ne
sugerează că interesul nu era mic.
1) „Tăcerea multă la răspunderea de treabă în locul
mărturisirii să ține.” - Dimitrie Cantemir
2) „Partea cea mai multă a vremii tăcerea capul
iii ieste, și încă toată cinstea înțelepciunii mai mult întrînsă să prijenește,
de vreme ce aplos a grăi de la maice și de la mance ne deprindem; frumos și
mult a vorovi, toate școalele, mai prin toate locurile (nu cu puțină pagubă a
tot muritoriul!), pre canoane ne învață. Iară înțelepțește a tăcea și vremea
voroavii puține și grele prea la puțini videm, și învățătura tăcerii undeva
macară în lume a să profesui nu audzim. O, fericita tăcere! că totdeauna cu tăcerea
ascultăm și învățăm orice ar fi de învățat și pururea din fântâna tăcerii
cuvântul înțelepciunii au izvorât. Că cine tace mult, mult gândește, și cine
mult gândește, mai de multe ori ce-i mai cuvios nemerește. Acela dară ce ce-i
mai de folos au nemerit, dzic că, de va grăi, va grăi mai negreșitî..” - Dimitrie Cantemir
3) „Când toate gurile privighitorilor a mai cânta
tac, atuncea greierul copaciului a țiții începe). „Deci sau căci au tăcut
privighitorile, grierul au început, sau căci au început grierul, privighitorile
au tăcut, nici aporiia, nici dezlegarea ei ieste așe vrednică de iscodit. Căci
una știm, și aceia de la toți de adevărată priimită axiomă ieste (că toate
vremea sa au și vremea a tuturor dascal și învățătoriu ieste), carea precum
voroavii vorovitoare, așe tăcerii tăcătoare, cumpănitoare și giudecătoare va fi..” - Dimitrie Cantemir
4) „Voroava glogozită, până mai pre urmă, sau de
tot în deșert, sau în gâlceavă iese, iară tăcerea cu răbdare sau în pace, sau
în biruire să săvârșește.” - Dimitrie Cantemir
5) „Deși tăcerea între toți iubitorii
înțelepciunii lăudată ieste, însă la vreme de treabă icoana neștiinții arată.
Așijderea (macar că cine nu știe vorovi și tace, frumos vorovește, dar încăși
la multă cu îndemnare și cu poftă întrebare a nu răspunde, sau a celor pizmoși,
sau a celor urâcioși lucru ieste). Mai vârtos, precum mi să pare, știut a-ți fi
socotesc (că doaă lucruri, sabie de îmbe părțile ascuțită și rană minții
netămăduită ieste cineva la vreme de voroavă cuvântul a-și opri și la vreme de
tăcere limba desfrânată a-și slobodzi.” - Dimitrie Cantemir
6) „Tăcerea prea adâncă sau din pizmă iese, sau
din neștiință.” - Dimitrie Cantemir
tăcerea multă la
răspunderea de treabă în locul mărturisirii să ține
b) De la înțelepții lumii
1)Tăcerea este a doua putere a lumii, după cuvânt.
Jean Baptiste Henri Lacordaire
2)De copacul tăcerii atârnă fructul său, pacea. Arthur
Schopenhauer
3)Tăcerea este un răspuns plin de înțelepciune la
multe întrebări. Jalaluddin Rumi
4)Tăcerea
este acel loc unde se nasc gândurile mari. Blaise Pascal
5)Tăcerea este acel spațiu sacru unde sufletul se
întâlnește cu infinitul. Rabindranath Tagore
6)Tăcerea omului este minunat de ascultat. Thomas
Hardy
7)Tăcerea intră cu nouă părți din zece în
înțelepciune. Honore de Balzac
8)În tăcere, inima vorbește mai clar. Maica Tereza
9)În tăcere, găsim răspunsuri la întrebările pe care
nu îndrăznim să le punem. Albert Einstein
10)Tăcerea este cel mai puternic mijloc de comunicare.
Maica Tereza
11)Dacă taci atunci cand ar trebui să vorbeşti, să
ştii că eşti fricos. Abraham Lincoln
12)Tăcerea este una din marile arte ale conversației.
Cicero
13) Tăcerea este răbdarea la cel mai înalt nivel. Lev Tolsti
14) În tăcere, descoperim adevărul despre noi înșine. Socrate
15) Tăcerea este acea muzică a sufletului care ne eliberează
de zgomotul lumii. Franz Kafka
16) Până şi în tăcerea lui există erori gramaticale. Stanislaw
Jerzy Lec
17) Tăcerea este prietenul adevărat care nu te trădează
niciodată. Confucius
18) „ Pentru tacere nu exista nici
pedeapsa, nici raspuns.” – Miguel Cervantes
19) „Este mai uşor să
nu scoţi nicio vorbă decât să vorbeşti mai mult decât se
cuvine.” – Thomas a Kempis
20) „29041. Cuvintele pot oferi una sau mai multe
variante ale unei situații, tăcerea oferă o infinitate de posibilități. ” – Grigore Rotaru Delacamboru
>>>>>>>>>>>>
Având la
bază textul din Istoria ieroglifică (cu
monumentala sentință)
și citatele anexate ( cu posibilele interpretări și reflecții asociate) este
posibil de construit un puternic eseu amplu, în stil eseistic-literar,cu
adăugare de interpretări literare ori culturale în context românesc care să
pună în valoare intenția cărturarului moldovean?
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Da, este pe
deplin posibil – și chiar fertil – să se construiască un eseu amplu,
eseistic-literar, pornind de la Istoria ieroglifică și în special de
la sentința despre tăcere, valorificând gândirea lui Dimitrie
Cantemir în dialog cu reflecțiile marilor înțelepți ai lumii. Tăcerea, în
acest caz, nu este doar un fenomen psihologic sau social, ci devine axul
unei meditații morale, filosofice și stilistice despre cuvânt, tăcere, putere,
discernământ și cunoaștere.
Structură
propusă pentru eseu
Titlu
sugestiv:
„Tăcerea între înțelepciune și pizmă. Dimitrie Cantemir și arta cuvântului
reținut”
I.
Introducere:
O scurtă
prezentare a temei și a contextului: Istoria ieroglifică – nu doar o
alegorie politică, ci un tratatus mascat de înțelepciune. Tăcerea
Lupului devine prilejul unei meditații profunde despre natura comunicării, a
răspunsului amânat, a înțelepciunii tăcute versus vorbirea deșartă. În acest
registru, Brehnacea nu mai este doar un personaj literar, ci o conștiință
interogativă, în timp ce Lupul – un înțelept socratic în haina tăcerii.
II.
Tăcerea ca virtute în gândirea lui Cantemir
Aici se pot
integra cele mai importante reflecții ale lui Cantemir:
- Tăcerea – semn al înțelepciunii, dar și posibilă mască a
neștiinței.
- Vorbirea excesivă – „glogozită”
– duce la gâlceavă; tăcerea – la biruință.
- Tăcerea este „rănă minții
netămăduită” dacă nu e bine cumpănită: când trebuie să vorbești și nu o
faci, devine păcat de om cu judecată.
- Imaginea „sabiei de îmbe
părțile ascuțită” – emblemă perfectă pentru dualitatea cuvântului și
tăcerii.
Această
secțiune se poate încheia cu ideea că pentru Cantemir, tăcerea nu este absență,
ci un discurs mut, o așteptare încărcată de sens, uneori mai profundă
decât orice cuvânt.
III.
Tăcerea în gândirea universală: convergențe
Se vor
introduce gradual citatele din partea b), grupate tematic:
- Tăcerea ca forță (Lacordaire, Balzac, Tagore)
- Tăcerea ca loc de revelație (Pascal, Maica Tereza,
Socrate)
- Tăcerea ca armă morală (Tolstoi, Cicero, Thomas a
Kempis)
- Tăcerea ambiguă: fie înțelepciune, fie frică
(Lincoln), fie absurditate (Stanislaw J. Lec)
Comentariile
pot evidenția că nu toată tăcerea e virtuoasă, după cum și Cantemir
avertizează că poate proveni din pizmă sau neștiință. Tăcerea este un test: când
tace un înțelept, e adânc; când tace un prost, e înfricoșător.
IV.
Lectura culturală și românească: tăcerea între destin și cuvânt
Aici pot fi
invocate și alte figuri din literatura română sau cultura populară:
- Țăranul român – în mitologia populară – tace
adânc, dar plin de rost. El „nu vorbește mult, dar când o face, dă
cuvântul ca o sentință.”
- Personajele lui Rebreanu (Ion,
Apostol Bologa)
– trăiesc și tac până la explozia dramatică.
- Eminescu – în „O, mamă...” și în alte
poeme – cultivă tăcerea ca refugiu metafizic.
- Tăcerea în timpul dictaturilor – un altfel de tăcere,
forțată, dar uneori plină de semnificație (vezi Grigore Rotaru
Delacamboru, cu reflecția sa despre infinitatea de posibilități oferite de
tăcere).
V.
Concluzie: Tăcerea ca examen al caracterului
Se poate
reveni la Lupul din Istoria ieroglifică, dar și la propria noastră
condiție: când trebuie să vorbim, tăcem? Când tăcem, o facem înțelept?
Cantemir ne avertizează: „la vreme de treabă, tăcerea e icoana neștiinței”.
Dar și tăcerea cultivată, cumpănită, este atelierul în care înțeleptul își
faurește cuvântul de aur.
>>>>>>>>>>>>>>>>
Tăcerea
între cuvânt și rană. Dimitrie Cantemir și înțelepții lumii despre rostul
tăcerii
Există în Istoria
ieroglifică un moment de o subtilitate aparte, în care Brehnacea, pasăre ce
întruchipează înțelepciunea politică și morală, îl confruntă pe Lup, simbol
ambiguu al gândirii retrase, al vicleniei înțelepte sau al tăcerii îndârjite.
Întrebarea Brehnăceii e simplă și adâncă: „Vreare-aș și aș pofti, iubite
priietine, pricina adâncii tale tăceri ce ar putea fi ca să pociu ști.” Nu e o
simplă curiozitate, ci o interpelare filosofică. Tăcerea, avertizează
cărturarul, este laudă în gura înțeleptului, dar și icoană a neștiinței în
vremea mărturisirii.
Așadar, ce
este tăcerea pentru Cantemir? E o sabie cu două tăișuri, o rană minții
netămăduită atunci când devine refuz al adevărului, dar și fântâna din care
izvorăște cuvântul înțelepciunii. Într-o lume a gălăgiei și a vorbirii
glogozite, tăcerea e spațiul interior al socotelii. „Tăcerea multă la
răspunderea de treabă în locul mărturisirii să ține” – afirmă într-una dintre
reflecțiile sale, arătând că nu orice tăcere este aur, dar orice vorbă deșartă
e praf.
În această
pendulare între rost și nerost, Cantemir atinge o dimensiune universală. Căci
ideea că tăcerea e un învățător nevăzut străbate culturile. „Tăcerea este acel
loc unde se nasc gândurile mari” – spunea Pascal. Iar Schopenhauer vedea în
tăcere ramura care rodește pace. Până și Maica Tereza, într-o lume plină de
cuvinte sfinte, avertiza: „În tăcere, inima vorbește mai clar.”
Pentru
cărturarul moldovean însă, tăcerea nu e doar contemplație, ci și strategie,
armă și pavăză. Înțeleptul nu tace din lașitate, căci „cine tace mult, mult
gândește, și cine mult gândește, mai de multe ori ce-i mai cuvios nemerește.”
Dar nici nu trebuie să tacă necontenit, căci „la vreme de treabă icoana
neștiinții arată.” E o tăcere cu măsură, cumpănită și morală, asemenea acelei
„răbdări la cel mai înalt nivel” pe care o invocă Tolstoi.
În cultura
românească, tăcerea a fost adesea semnul adânc al sufletului împăcat. Blaga va
ridica tăcerea la rang de mister: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / și
nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc.” Tăcerea e, aici, forma supremă a
respectului pentru nevăzut. În schimb, în rostirea lui Cantemir, ea devine și
barieră, și punte – o sabie care poate răni dacă e folosită greșit sau un leac
pentru cel ce știe când s-o mânuiască.
Învățătura tăcerii nu are școală. Nici canon. Ea vine din trudă lăuntrică, din observarea lumii și a timpului: „toate vremea sa au și vremea a tuturor dascal și învățătoriu ieste.” Un adagiu care își găsește ecou până în Confucius („Tăcerea este prietenul adevărat care nu te trădează niciodată”) sau Cervantes („Pentru tăcere nu există nici pedeapsă, nici răspuns”).
Cantemir nu
cere tăcere absolută – ba dimpotrivă, înalță o artă a vorbirii cumpătate. El
avertizează împotriva limbii desfrânate la vreme de tăcere și a buzelor închise
la ceasul mărturisirii. E o înțelepciune activă, vie, încordată: să știi când
să vorbești și când să taci înseamnă să trăiești după o judecată înaltă.
Și de aceea
întrebarea Brehnăceii către Lup, în Istoria ieroglifică, devine
interogarea pe care cultura o adresează sufletului: De ce taci? Din frică, din
înțelepciune, din ură, din neștiință? Răspunsul nu se cere dat degrabă. Tăcerea
însăși poate fi răspunsul. Dar, avertizează Cantemir, dacă la vremea întrebării
rămâi mut, s-ar putea ca tăcerea ta să nu mai fie semnul înțelepciunii, ci
„icoana neștiinții”.
Astfel, în
dialogul mut dintre Lup și Brehnacea se ascunde o lecție de retorică morală:
cuvântul e sabie, dar și tăcerea e rană. Numai cine le cunoaște pe amândouă va
putea birui în cuvânt și în tăcere deopotrivă.
În această
cumpănă fragilă se naște înțelepciunea – nu în excesul de tăcere, nici în
abundența de vorbe, ci în discernământul rar de a ști când să lași cuvântul să
se întrupeze și când să-l păstrezi nerostit, ca pe o taină.
Cantemir nu
propune un ascetism al tăcerii, ci un exercițiu de judecată. În lumea sa,
cuvintele trebuie să aibă greutate, iar tăcerile, sens. E o viziune care
răstoarnă superficialitatea discursului gol și pedepsește tăcerea vinovată, dar
înalță la rang de virtute vorbirea măsurată, cumpănită, plămădită în liniștea
meditației. Într-o epocă dominată de zarvă și clamoră, tăcerea cantemirească
rămâne un semn de noblețe interioară.
Iar în
adâncul acestei reflecții rămâne întrebarea Brehnăceii – întrebarea care,
poate, nu cere un răspuns imediat, ci o viață întreagă de învățare tăcută: „De
ce taci?” Răspunsul e greu, și adesea nu vine în cuvinte, ci în felul în care
omul trăiește, se ferește, se rostește și se tace pe sine. De aceea, tăcerea
rămâne nu doar un răspuns – ci o cale.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu