CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 30 mai 2025
Cantemir
– alături de înțelpții lumii.
Brehnacea și Cucunozul
merg să ceară părerea Corbului
*
„Brehnacea, macară că cu greu iușoare cuvintele
Cucunozului audziia și cu greață aspre voroavele și spurcate blăstămurile
asupra adevărului suferiia, însă, într-alt chip a face nici având, nici putând,
sculându-să cu Cucunozul împreună, la Corb să dusără.
Înaintea a căruia, Cucunozul, după ce toate cuvintele Lupu
<lu>i de-a fir-a-păr povesti și încă decât era, cu oxiile, variile
minciunilor le mai asupri, cu apostrofurile lingușiturilor ale dobitoacelor
lucruri decât era mai micșură și cu perispomenile mândriii slava și numele
zburătoarelor preste ceriuri râdică și multe de vânt pline cuvinte răzsuflă,
împotriva a toată socoteala dreaptă, gândul și fapta Corbului pre cât mai mult
putu a abate sili (că ce ieste la
muritori mai pre lesne decât cuvântul rău a grăi? și ce ieste mai cu greu la peminteni decât cuvântul adevărului a dzice și
pofta dreptei socotele a face?)(S1). Corbul așijderea, inimă ca aceia
având, carea, de ar fi preceput, precum cineva din gândul său să-l abată s-ar
nevoi, aceluia cu tot mijlocul puterilor sale împotrivă să i să puie, cu cât
mai vârtos și cuvinte spre plăcere și îndemnare, după a sa vrere, de la Cucunoz
audzind, poți crede că cu i<ni>ma ar fi săltat și după sfătuirea plăcută
s-ar fi plecat? (Că la inima stâlpită și
împietrită, un cuvânt după plăcere decât 1.000 de talanți mai plăcut ieste)(S2),
însă (unde lumina adevărului lovește,
oricât de groși ar fi păreții îndrăptniciii, de nu peste tot, dară oarece zarea
tot străbate)(S3).” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
„”
Brehnacea și Cucunozul merg la Corb
încât acesta să-și expună părerea în legătură cu soarta Struțocămilei în urma
discuțiilor Brehnacea – Lup și Brehnacea – Cucunoz.
Cucucuozul „cuvântul rău grăiește”
minimalizând știința și vrerea dobitoacelor și ridicând în slăvi întelepciunea
zburătoarelor cu „de vânt pline cuvinte” și, cum era de
așteptat, aceste înșelăciuni lingușitoare au produs plăcere,
auzul Corbului lovind.
Brehnacea auzind și el zgomotul acestor
minciuni rămâne împietrit în grai, gândind numai că: „unde lumina
adevărului lovește, oricât de groși ar fi păreții îndrăptniciii, de nu peste
tot, dară oarece zarea tot străbate).
Observăm în acest fragment strădania
cărturarului de a completa portretul Cucunozului, portret ce apare pe
pânză în tușe din ce în ce mai pregnante în urma acțiunilor care se derulează.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate
(din literatură, filosofie și istorie) care analizează noțiuni compatibile cu fragmentul extras:
1) „Cel mai mare dușman al adevărului nu este minciuna,
ci convingerea greșită că deja îl cunoaștem. Platon
2) „Frumusetea lipsita de
gratie e ca o prajitura prea dulce : iti provoaca greata. Anne Ninon de
l’Enclos
3) „Nimic nu-i poate opri pe oamenii cu atitudine
pozitiva. Nimic nu-i poate ajuta pe cei cu mentalitate gresita. Thomas
Jefferson
4) „Linguseala niciodata nu izvoraste din sufletele mari,
e apanajul sufletelor marunte ce izbutesc sa se faca si mai mici pentru a intra
mai bine in sfera vitala a persoanei in jurul careia graviteaza. Honoré de
Balzac
5) „Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul.
– Mihai Eminescu
6) „Când vorbesc rău, să-i lăsăm să vorbească, şi
noi să facem ce e bine. (Lorenzo de Medici)
7) „Viclenia
este o faptă rea, săvârşită cu gând ascuns, care se oferă semenului sub
chipul unor binefaceri. (Sfântul Vasile cel Mare)
8) „Urmărește-ți
gândurile, ele devin cuvinte. Urmărește-ți cuvintele, ele devin acțiuni.
Urmărește-ți acțiunile, ele devin obiceiuri. Urmărește-ți obiceiurile, ele
devin caractere. Urmărește-ți caracterul, el devine destin.” – Lao-Tzu
>>>>>>>>>>>>>>>>
Variantă I
Un eseu amplu, în stil eseistic-literar,
având ca punct de plecare fragmentul din Istoria ieroglifică de Dimitrie
Cantemir. Textul urmărește profilul moral al personajelor alegorice (Brehnacea,
Cucunozul, Corbul), oferind totodată prilej de reflecție asupra adevărului,
minciunii, lingușelii și discernământului, cu ample conexiuni culturale.
Urmează apoi o listă bibliografică orientativă, pentru sprijin
științific și cultural.
„Unde lumina adevărului lovește” – Dimitrie Cantemir și
rostirea împotriva minciunii
În lumea dezvrăjită a Istoriei ieroglifice, unde
fiarele și zburătoarele devin măști alegorice ale firii omenești, se joacă o
dramă eternă: aceea a adevărului trădat, a cuvântului mincinos și a plăcerii pe
care urechea de putere o simte atunci când e mângâiată de lingușire. Aici,
Brehnacea și Cucunozul merg la Corb, spre a cere un verdict asupra
Struțocămilei, dar, de fapt, scena e una clasică: lingușitorul slujește
interesul propriu, judecătorul aude ce-i place, iar cel drept, în tăcere,
suferă.
Dimitrie Cantemir, cu o subtilitate de fin cunoscător al
sufletului omenesc, surprinde adevărul ca pe o lumină ce străpunge, chiar și în
doze mici, grosimea zidurilor îndărătniciei. Or, tocmai această propoziție –
„unde lumina adevărului lovește...” – devine piatra de temelie a înțelegerii
filosofiei sale morale. Adevărul nu e un tunet, ci o rază care pătrunde.
Rareori dărâmă zidurile; mai curând le fisurează.
Cucunozul, un simbol al minciunii împodobite cu
„apostrofuri” și „perispomene”, aduce în scenă nu doar viclenia, ci și
abilitatea de a perverti simțul dreptății. El rostește cuvintele cu știință
retorică, le vântură în slujba cauzei sale și știe că „nimic nu e mai lesne
decât cuvântul rău a grăi” (Cantemir). Așadar, îl avem în față pe oportunistul
desăvârșit, tipul de om veșnic actual, care se mulează după nevoia de moment,
fără conștiință, dar cu instinct de supraviețuire socială. Balzac avea
dreptate: „lingușeala niciodată nu izvorăște din sufletele mari”. Este o
specialitate a sufletelor mici, căci a minți pentru a plăcea e mai ușor decât a
spune adevărul și a fi urât.
Corbul nu e doar un receptor al acestor vorbe, ci o imagine
complexă a omului puternic, dar influențabil. De-ar fi avut el o inimă dreaptă,
„ar fi săltat” de plăcere la vorbele lingușitorului. Dar aici se simte mâna
moralistului Cantemir, care știe că în inima omului împietrit, cuvântul după
plac face mai mult decât o avere. Cu un amar ironic, el scrie: „Cuvântul plăcut
e mai de preț decât 1.000 de talanți”. Filosofia puterii se reduce, în cele din
urmă, la sensibilitate auditivă: cine spune ce vrem să auzim, ne câștigă. Iar
adevărul e sărac, pentru că nu flatează.
Brehnacea, personajul lucid, tace. Știe că minciuna face
zgomot și că adevărul se rostește greu. Adevărul, pentru Cantemir, nu e doar o
simplă constatare a realității, ci un act de curaj moral. A-l spune înseamnă a
te opune interesului comun, a ieși din corul plăcerii și a suferi. Adevărul
este însingurat. Eminescu va rosti această idee în termeni aproape gemeni:
„Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul”.
Cantemir se apropie în acest fragment de marii moraliști
europeni și se dovedește, în plină epocă fanariotă, un spirit comparabil cu
Montaigne, Pascal sau Machiavelli. Numai că spre deosebire de Machiavelli, care
accepta compromisul drept armă politică, Cantemir păstrează verticalitatea
morală: viclenia e un viciu, nu o abilitate.
Reflexia lui Platon – „cel mai mare dușman al adevărului
este convingerea că deja îl cunoaștem” – pătrunde subtil în acest fragment.
Când Cucunozul minte, nu doar că distorsionează realitatea, dar o înlocuiește
cu o falsă certitudine. Este minciuna convingătoare, deci periculoasă. Este
înșelarea voită a celuilalt, dar și automistificarea.
Într-un final, ceea ce transpare din această pagină a Istoriei
ieroglifice nu este doar o satiră a curții fanariote, ci un tratat de
morală în travesti alegoric. Minciuna, plăcerea, lingușirea, adevărul și
cuvântul – toate sunt arme în lupta pentru influență, dar numai una este
vrednică: lumina adevărului. Iar Cantemir, acest Socrate moldav, așază în
pagină nu doar povestea animalelor, ci o scenă eternă a umanității: între ce
place și ce e drept, între ce se spune și ce trebuie spus.
Bibliografie orientativă
Texte primare:
- Dimitrie
Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. critică de Dan Slușanschi,
București: Minerva, 1976 / Humanitas, 2001.
- Mihai
Eminescu, Fragmentarium, Epigonii, Sărmanul Dionis,
selecții despre adevăr și cuvânt.
- Platon,
Republica (Cartea VII – Mitul Peșterii).
- Sf.
Vasile cel Mare, Omilii morale, Ed. IBMBOR.
Texte filosofice și morale:
- Honoré
de Balzac, Maxime și reflecții despre oameni.
- Lorenzo
de Medici, Scrieri morale.
- Anne
de l’Enclos, Scrisori și reflecții despre grație.
- Thomas
Jefferson, Scrisori despre libertate și caracter.
- La
Rochefoucauld, Maxime – despre vanitate, adevăr și lingușire.
- Lao-Tzu,
Tao Te Ching, ed. Humanitas / Herald.
Critică literară și istorie culturală:
- Dan
Slușanschi, Universul alegoric al lui Cantemir, București, Ed.
Minerva.
- George
Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent
(capitolul despre Cantemir).
- Virgil
Cândea, Dimitrie Cantemir – dimensiunea europeană a gândirii
românești.
- Mircea
Eliade, Încercarea labirintului – reflecții despre adevăr,
alegorie și simbol.
Dacă dorești, pot extinde acest eseu în mai multe secțiuni
(de exemplu: „Minciuna și plăcerea”, „Lingăul – figura pericolului politic”,
„Brehnacea – tăcerea dreptății”, „Corbul – între putere și surzenie”), pentru o
structură coerentă de lucrare sau articol. Vrei să continuăm în această
direcție?
Varianta II
Un eseu amplu, eseistic-literar, intitulat „Înțeleptul
și orbii de putere. Cantemir și pledoaria pentru adevăr”, însoțit de o
listă bibliografică selectivă. Textul pornește de la fragmentul oferit și
îl dezvoltă comparativ, în spirit moral și cultural, atât în context românesc,
cât și universal.
Înțeleptul și orbii de putere. Cantemir și pledoaria
pentru adevăr
„Unde lumina adevărului lovește, oricât de groși ar fi
păreții îndrăptniciii, de nu peste tot, dară oarece zarea tot străbate.” –
Dimitrie Cantemir
Istoria ieroglifică nu este doar o scriere alegorică, un
roman politic al epocii fanariote, ci și un tratat despre firea omului în lupta
sa cu minciuna, lingușirea și orbirea puterii. Cantemir, ca un înțelept vechi
în veșminte baroce, își ascunde adevărul în pilde de animale, dar îl lasă să
strălucească în reflexii de morală gravă și umor subtil. Episodul cu Brehnacea,
Cucunozul și Corbul este o radiografie a mecanismului deformării adevărului în
fața celui puternic, acolo unde lingușirea nu este doar o deprindere, ci o armă
politică, iar tăcerea celui drept – o formă de martiriu.
Cucunozul, simbol al vicleanului adaptabil, manipulează
adevărul cu o retorică din care „suflă multe de vânt pline cuvinte”, după cum
zice Cantemir. Vorbirea sa nu este vorbire, ci stratagemă: el minimizează
știința dobitoacelor și înalță zburătoarele, căci simte că gustul Corbului cere
laude, nu judecăți. Ne aflăm, astfel, într-un univers în care cuvântul nu
mai exprimă, ci maschează, în care minciuna frumos rostită e mai căutată
decât adevărul spus cu greutate.
Această scenă este de o perenă actualitate. De la curțile
fanariote la cancelariile moderne, adevărul n-a fost niciodată o prezență
confortabilă. „Cel mai mare dușman al adevărului nu este minciuna, ci
convingerea greșită că deja îl cunoaștem” – spunea Platon. Cucunozul
întruchipează perfect această idee: nu minte grosolan, ci împachetează
convingeri greșite într-un limbaj al plăcerii auditive, pentru un Corb care
nu mai are reflexul cercetării, ci doar pe cel al acceptării lăudătorului.
Dar cine este Brehnacea în acest decor? Un personaj modest,
greu la vorbă, dar greu și la compromis. El „suferiia” cuvintele Cucunozului,
dar merge împreună cu el, căci nu are altă cale. În această contradicție
se află tragismul omului conștient: vede, înțelege, dar tace, căci nu poate
vorbi într-un loc unde „adevărul se lovește de păreți groși”. El nu e un erou
în sens clasic, ci un înțelept tăcut, un învins demn.
Cantemir nu plasează vinovăția nici doar în Cucunoz, nici
doar în Corb, ci într-un sistem corupt în întregime, unde fiecare piesă
a puterii funcționează prin interes și conveniență. De aici și actualitatea sa.
Cuvântul adevărului e greu, incomod, rostit rar și adesea respins. „Adevărul e
stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul” – spunea Eminescu, ecou limpede al
înțelegerii cantemiriene.
Într-o lume în care „viclenia se oferă sub chipul unor
binefaceri” (Sfântul Vasile cel Mare) și în care caracterul e modelat de
cuvinte, gânduri și tăceri (Lao-Tzu), lucrarea lui Cantemir devine mai mult
decât literatură: este o pedagogie a lucidității. Ea avertizează că adevărul nu
e niciodată pe placul celor care vor să domine fără să răspundă, iar lingușirea
este mai primejdioasă decât o ofensă frontală, căci, cum spune Balzac, vine
de la suflete mici, dar pătrunde până în miezul puterii.
În concluzie, Cantemir este alături de înțelepții lumii nu
pentru că scrie aforistic, ci pentru că înțelege mecanismul minciunii și
curajul modest al adevărului. Portretul lui Cucunoz nu este doar o caricatură,
ci un avertisment subtil, o lecție despre cum se strică lumea când se
schimbă cuvântul în monedă și tăcerea în singura formă de demnitate.
Bibliografie selectivă:
Lucrări primare și surse directe:
- Dimitrie
Cantemir – Istoria ieroglifică, ed. crit. și traduceri de Dan
Slușanschi și Al. Ciorănescu
- Mihai
Eminescu – Opere, vol. 1–3 (în special articolele politice și
fragmentele filosofice)
- Sfântul
Vasile cel Mare – Omilii morale
- Platon
– Republica și Gorgias
- Lao-Tzu
– Tao Te Ching
- Thomas
Jefferson – Scrisori și maxime politice
Lucrări de critică, comentariu și exegeză:
7. Virgil Cândea – Cantemir – un spirit european
8. Șerban Cioculescu – Profiluri literare
9. Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române
10. Andrei Pleșu – Despre îngeri (pentru observații despre retorică și
adevăr)
11. Eugen Simion – Scriitori români de azi (vol. dedicat lui Cantemir)
Surse filozofice și aforistice:
12. Honoré de Balzac – Maxime și reflecții
13. Anne Ninon de l’Enclos – Scrisori și aforisme
14. Lorenzo de Medici – Scrisori și reflecții despre guvernare
Q1: Cum se poate integra tema „adevărului rostit cu
greu” din acest fragment în comparație cu figura lui Socrate sau Iisus în
literatură?
R: Atât Socrate, cât și Iisus sunt figuri arhetipale
ale adevărului rostit împotriva curentului. Ca și Brehnacea, ei nu mint, dar
nici nu pot impune adevărul. Socrate e condamnat pentru că „strică tineretul” –
adică pentru că învață gândirea liberă. Iisus tace în fața lui Pilat, dar
adevărul lui „nu este din lumea aceasta”. În toate aceste cazuri, cuvântul
adevărului este o sabie care nu taie imediat, dar lovește în adâncime. Cantemir
folosește aceleași resorturi morale, dar în cheie alegorică.
Q2: Cum s-ar traduce personajul Cucunoz într-o
societate contemporană?
R: Cucunoz este echivalentul consilierului de imagine
sau al propagandistului care îmbracă minciuna în „limbaj corporatist” ori
populist. El este expertul în aparențe, manipulează realitatea pentru a plăcea
urechii conducătorului, iar răul pe care îl face e dublu: strică adevărul și îl
face acceptabil. În societatea actuală, îl regăsim în spațiul mediatic, în
politică, în rețelele sociale care valorizează forma în detrimentul fondului.
Q3: Care ar fi valoarea morală a tăcerii lui
Brehnacea în acest fragment?
R: Tăcerea lui Brehnacea nu e lașitate, ci o formă de
protest nespus. El știe că adevărul nu se va impune acolo, dar refuză să-l
compromită. Într-un sens eminescian, această tăcere este mai elocventă decât
orice strigăt, căci e tăcerea care îndură, nu cea care se resemnează. Aici,
Cantemir ne arată că uneori caracterul se exprimă prin tăcerea care nu se
încovoaie.
Imagine:...îngerul se înclină...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu