Al doilea răspuns al Lupului către Brehnacea pe timpul discuției de taină ( a șaptea parte)

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea) – 22 mai 2025 

 

*

Cantemir – alături de învățații lumii.

 

Al doilea răspuns al Lupului către Brehnacea pe timpul discuției de taină ( a șaptea parte) 

 

*

 

În această parte (a șaptea a răspunsului adresat lui Brehnacea, domnia sa, Lupul, continuă, în fapt, la portretul Struțocămilei. Sunt analizate: mărimea trupului ( mare!), micșorimea sufletului, prostimea duhului, conștiență, lumina minții, fapta executată mecanic; exemplele care ajută la întărirea afirmațiilor au mare putere de a convinge. Profunzimea sentințelor au aceeași menire.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

*

„ Acestea dară în Cămilă firea ascundzind, nevoia și meșterșugul din fire așe și spre acesta sfârșit să le fie orânduit sfitește. Iară de toate mai pre urmă de socotit la Cămilă rămâne, ca după mărimea trupului, micșorimea sufletului, și după arătarea trupului, prostimea duhului ce are, că un copil de șepte ani sau și mai mic șepte cămile sau și mai multe după sine a trage și încătro voia îi ieste a le întoarce poate, iară de multe ori, în locul copilului, un măgăraș această slujbă a săvârși și câteva cămile după sine a înșira poate, carile cât sint și cât pot, de s-ar putea cunoaște, lucrul într-alt chip s-ar tâmpla S1): (că unde a socotelii și a minții radze nu lucesc, duhurile puterii puțin procopsesc). Acesta lucru în dobitocul acesta chiar arată că firea nu după mărimea trupului duhurile în cumpăna atocmirii au împărțit, ce la stârvul măminos și vârtos duh logoș și fricos au pus S2): (că puterea trupului, cât de vârtoasă, râdică, împinge și strânge, cât de mai mult ar putea doi sau trii, iară cel puternic la socoteală cu miile pre alții covârșește). Deci într-acesta chip Cămila fiind, toate nevoile și greutățile ce trage nu peste voie, ce peste știință sufere. În care lucru, lauda vrednicii <i> suferelii să agonisască nu poate S3): (căci acela ce simte, iară nu acela ce nu simte, a suferi să dzice, și cela ce puterea spre izbândă harnică a fi își cunoaște și nu-și izbândește, iară nu cela ce slăbiciunea nepriietinului neștiind, de frică să continește, răbdătoriu să numește).” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir  ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

Citate (din literatură, filosofie și istorie) care reflectă idei asemănătoare cu cele pentru care Lupul oferă către Brehnacea al doilea răspuns ( a șaptea parte a răspunsului ) despre: mărimea trupului ( mare!), micșorimea sufletului, prostimea duhului, conștiență, fapta executată mecanic .

1) „Numai trupul suferă. Spiritul nu conoaşte suferinţa. Cu cât e mai slabă viaţa spirituală, cu atât sunt mai puternice suferinţele. Ce greşeală e să trăieşti pentru trup, iar nu pentru spirit. .” –  Lev Nicolai Tolstoi.”

2) „În fiecare floare, în fiecare copac, în fiecare păsărele ce cântă, simt că natura îmi vorbește, că îmi Adevărul este atât de măreţ ca perfecţiune, încât dacă Dumnezeu s-ar face el însuşi vizibil oamenilor, el ar alege lumina pentru trupul său şi adevărul pentru sufletul său. .” – Pitagora

3) „Dumnezeu lasă oamenii să se bucure de ei înşişi şi de trupurile lor ca fiinţe sexuate şi mai presus de orice ca fiinţe spirituale care trăiesc într-un trup. .” –  Teodor Dume

 

4) „Trupul omenesc este frumos numai in masura in care oglindeste sufletul.” –  Constantin Brancusi

5) „Daca fericirea ar consta in placerile trupesti, am spune ca boii sunt fericiti cand gasesc de mancare naut.” – Heraclit din Efes

 

6) „Adevarata fericire consta in fapte ale spiritului, si nu in cele ale trupului.” –Emily Dickinson

 

7) „Fericirea înseamnă să nu ai dureri în trup şi griji în minte.” – Thomas Jefferson

8) „Singura raspundere adevarata este fata de propriul tau potential, fata de propria ta inteligenta si constienta, fata de actiunea conforma cu ele.” –  Osho

 

9) „Dacă eşti conştient, nu te poţi supăra pe cel care este inconştient că nu este conştient.” – Cătălin Manea

.10) „Ce înseamnă să fii conştient? A fi "conştient", aşa cum înţelege asta ego-ul spiritualizat, înseamnă a fi profund inconştient. După cum întreaga cunoaşterea din veghe este doar o profundă inconştienţă iar non-starea ta din somnul profund fără vise nu este ignoranţă, ci ultima şi cea mai înaltă cunoaştere, este omniscienţă.” – Atmaji Maharaj

11) „Nicio faptă nu poate străluci fără lumina din suflet.” – Teodor Dume

12) „29142. Trupul sănătos nu garantează o minte sănătoasă. ” – Grigore Rotaru Delacamboru

 

13) „Sa nazuiesti mereu a dobandi stima oamenilor, si mai ales pe a ta insuti. De aceea sufletul tau sa fie totdeauna la fel cu gandul, gandul cu vorba si vorba cu fapta, caci numai astfel vei obtine un echilibru statornic intre lumea ta si lumea din afara. ” – Liviu Rebreanu

 

>>>>>>>>>>>>>>> 

Pe baza fragmentului extras din Istoria ieroglifică, ( al doilea răspuns către Brehnace din partea Lupului – partea a șaptea continuarea lucrului la portretul Struțocămilei ) și anexa ce conține citate, se poate construi un eseu amplu, în stil eseistic-literar, cu valențe morale, culturale și literare, comparabile atât în context românesc, cât și universal, urmărită fiind valoarea lui Cantemir în postura de portretist ( dublată de aceea de filozof- poet).

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Mărimea trupului și micșorimea sufletului. Cantemir – portretistul care vede cu ochiul spiritului

Există în Istoria ieroglifică o clipă de luciditate întemeietoare, una dintre acele pagini care nu doar că oferă un portret moral, dar deschid, cu forță sapiențială, o întreagă hartă a omului în înjosirea lui și în orbirea lui. Al doilea răspuns al Lupului către Brehnacea (partea a șaptea) este mai mult decât o replică politică, este o radiografie filosofică, o demascare metafizică a Struțocămilei – această ființă contradictorie, cu trup mare și duh mic, simbol al fățărniciei și al slujirii mecanice, lipsite de conștiință.

Dimitrie Cantemir se ridică, prin această construcție, la înălțimea portretiștilor morali din tradiția universală – de la La Bruyère la Pascal, de la Tolstoi la Heraclit. Sub masca povestirii alegorice, el înscrie o meditație profundă despre disproporția dintre trup și suflet, dintre aparență și esență, dintre slujirea executată și slujirea înțeleasă.

Cămila, în portretul Lupului, este imaginea perfectă a ființei disproporționate: „după mărimea trupului, micșorimea sufletului, și după arătarea trupului, prostimea duhului ce are”. Observația nu e zoologică, ci antropologică. Cămila este orice făptură care, deși dotată cu putere fizică, rămâne condusă de un copil sau chiar de un măgăruș. Aceasta este condiția omului care trăiește fără lumină lăuntrică: forță fără direcție, efort fără sens, viață fără cunoaștere de sine. Nu întâmplător, Lupul adaugă: „unde a socotelii și a minții radze nu lucesc, duhurile puterii puțin procopsesc”.

Această observație rezonează cu avertismentul lui Lev Tolstoi: „Numai trupul suferă. Spiritul nu cunoaște suferința... Ce greșeală e să trăiești pentru trup, iar nu pentru spirit.” În ambele viziuni, adevărata suferință începe atunci când duhul este mic, adormit sau lipsit de lumină. Tocmai pentru că nu are conștiință de sine, ființa-Cămilă suferă „peste știință”, adică în necunoștință de cauză, neputând agonisi lauda suferinței conștiente. Cantemir introduce aici o nuanță rară, aproape socratică: suferința are valoare doar atunci când este cunoscută ca atare.

Această idee este reluată cu finețe morală și de către Teodor Dume: „Nicio faptă nu poate străluci fără lumina din suflet.” Fapta mecanică, deși poate fi spectaculoasă, nu are valoare morală. Ea este lipsită de rost, ca și forța fizică pe care o admiră lumea fără să se întrebe cine o conduce. Cămila poate trage mai multe alte cămile, dar nu știe de ce și încotro. Prin urmare, Cantemir ne arată că nu slujirea contează, ci înțelegerea slujirii.

În acest punct, portretul său devine nu doar literar, ci profund filosofic. Cămila nu poate fi lăudată pentru suferință pentru că nu simte și nu conștientizează. Această delimitare între suferință mecanică și suferință conștientă trimite, în mod subtil, la toată tradiția stoică și creștină care leagă virtutea nu de gest, ci de înțelesul gestului. „Acela ce simte, iară nu acela ce nu simte, a suferi să dzice”, scrie Cantemir. Nu este această frază o prefigurare a întregii filozofii existențialiste și a reflecțiilor despre conștiință ca garanție a libertății?

În paralel, Heraclit avertiza: „Dacă fericirea ar consta în plăcerile trupului, am spune că boii sunt fericiți când găsesc de mâncare năut.” Forța brută, placidă, nesimțitoare, nu poate fi sursă de fericire sau de vrednicie. Iar Emily Dickinson întărea: „Adevărata fericire constă în fapte ale spiritului, nu în cele ale trupului.” La fel și Cantemir, prin vocea Lupului, opune duhului mare și conștient un trup vârtos, dar fricos, lipsit de logos.

Cantemir nu face doar critică morală. El construiește o viziune despre om și despre lumea guvernată de aparențe. Struțocămila este, în esență, ființa compromisului, a hibridului care nu știe nici de unde vine, nici încotro merge. Prin ea, Cantemir nu doar judecă o epocă, ci avertizează asupra tuturor epocilor în care conștiința este detronată de forță, în care vorbirea e înlocuită cu muget, iar răbdarea cu frica paralizantă.

Este demn de remarcat cum, prin această alegorie, Cantemir urcă în rândul celor care au știut să vadă omul nu cu ochiul trupului, ci cu acela al spiritului. Asemenea lui Brâncuși, care spunea că „trupul omenesc este frumos numai în măsura în care oglindește sufletul”, Cantemir a portretizat o ființă nu prin formă, ci prin lipsa de esență. Iar această lipsă e mai teribilă decât orice urâțenie.

Astfel, în portretul Cămilei și în reflecțiile Lupului, Dimitrie Cantemir se dovedește nu doar scriitor, nu doar cărturar, ci un poet al spiritului și un filosof al conștiinței. Prin finețea observației și prin rafinamentul limbajului, el alunecă de la analiză morală la reflecție metafizică, lăsând în urmă un text care își păstrează puterea și actualitatea. Într-o lume care glorifică trupul și uită duhul, în care slujirea e adesea fără conștiință și suferința fără înțeles, vocea Lupului rămâne un avertisment de o luciditate tăioasă.

Cantemir, cu înțelepciunea sa dublată de ironie, ne invită să ne măsurăm nu după cât tragem, ci după cât înțelegem din ce tragem.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Concluzie (versiune scurtă):

Portretist de geniu, Cantemir își dezvăluie în Istoria ieroglifică nu doar ochiul ager al moralistului, ci și rafinamentul unui artist al caracterelor. Prin figura Struțocămilei, conturată cu ironie și înțelepciune, el transcende timpul și locul, construind un portret universal al fățărniciei și al goliciunii sufletești ascunse sub aparențe impunătoare. Într-o lume a trupurilor mari și a duhului mic, Cantemir rămâne un spirit mare, capabil să vadă dincolo de mască și să dea chip adevărului prin literatură.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>