CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 8 mai 2025
Cantemir – alături de învățații
lumii.
Părerile cărturarului despre tăcere
*
După
discursul Corbului Lupul nu se grăbește să vorbească considerând că „din fântâna
tăcerii cuvântul înțelepciunii au izvorât.” Cantemir notează ce anume unele „canoane ne
învață”, mai
ales, „Că cine tace mult, mult gândește”.
*
„Corbul, dară, a acestora de câteva ori palinodiia cântând și
după firea glasului său de da ori și de trii ori crăncăind. Lupul partea cea
mai multă a vremii tăcerii da ăcăci tăcerea capul iii ieste, și încă toată
cinstea înțelepciunii mai mult întrînsă să prijenește, de vreme ce aplos a grăi
de la maice și de la mance ne deprindem; frumos și mult a vorovi, toate
școalele, mai prin toate locurile (nu cu puțină pagubă a tot muritoriul!), pre
canoane ne învață.”
Sentița momentului: „Iară înțelepțește a tăcea și
vremea voroavii puține și grele prea la puțini videm, și învățătura tăcerii
undeva macară în lume a să profesui nu audzim. O, fericita tăcere! că totdeauna
cu tăcerea ascultăm și învățăm orice ar fi de învățat și pururea din fântâna
tăcerii cuvântul înțelepciunii au izvorât. Că cine tace mult, mult gândește, și
cine mult gândește, mai de multe ori ce-i mai cuvios nemerește. Acela dară ce
ce-i mai de folos au nemerit, dzic că, de va grăi, va grăi mai negreșitî.”
– Istoria ieroglifică, Dimitrie
Cantemir ( 26 octombrie 1674 - 21 august
1723)
Observație:
Într-un alt paragraf din Istoria ieroglifică descoperim o completare despre
această categorie filozofică:
„Sentenţie” :
„Tăcerea se aşterne şi din altă
cauză: „că macar că rea ieste amuțirea din lipsa
organelor de voroavă tocmitoare, dară încă mai rea ieste când purcede din lipsa
și neștiința cuvintelor trebuitoare ... că precum știința lucrurilor ieste
lumina minții, așe neștiința lor ieste întunecarea cunoștinții).” – Istoria ieroglifică, Dimitrie
Cantemir ( 26 octombrie 1674 - 21 august
1723)
>>>>>>>>>>>>>>>
Citate (din literatură, filosofie și istorie) care reflectă
idei asemănătoare cu cele „Sentința
momentului”:
despre tăcere, despre timpul când trebuie să vorbim.
1) „Tăcerea devine un păcat atunci când trebuie protestat.
Întreaga tăcere a oamenilor face posibilă tirania.” – Ella
Wheeler Wilcox
2) „Cine nu poate vorbi, nu poate gândi.” – George
Orwell, 1984
3) „Primul pas spre înțelepciune este tăcerea, al doilea este
ascultarea, al treilea este amintirea, al patrulea este practica, al cincilea
este predarea.” – Solon
4) „Nu te teme de dușmanii care te atacă, teme-te de prietenii
care te lingușesc.” – Dale Carnegie
5) „Oricine este capabil să gândească se poate exprima; iar
oricine are mintea clară și gânduri juste nu va fi niciodată lipsit de
cuvintele potrivite.” – Marcus Tullius Cicero
6) „Ignoranța este noaptea minții, dar o noapte fără lună și
stele.” – Confucius
7) „Tirania începe acolo unde gândirea se stinge și frica pune
stăpânire pe cuvânt.” – Voltaire
8) „Neștiința este sămânța fricii, iar frica este lanțul care
leagă sufletul.” – Platon
9) „E mai bine sa taci și sa fii luat de prost
decât sa vorbești și să confirmi ca ești.” – Abraham Lincoln
10) „Mi-am regretat adesea discursurile,
dar niciodată tăcerile.” – Publilius Syrus
11) „ Pentru tacere nu
exista nici pedeapsa, nici raspuns.” – Miguel Cervantes
12) „Tăcerea este cea mai perfectă exprimare a
dispreţului.” – George Bernard Shaw
13) „Cand un copil este prea tacut e cazul
sa fii foarte , foarte ingrijorat.” – Edward A Murphy
14) „Tăcerea intră cu nouă parți din zece în înțelepciune. .” – Honoré de Balzac
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Este nu
doar posibil, ci și extrem de fertil intelectual să construim un eseu amplu,
eseistic-literar, pe baza textelor din Istoria ieroglifică despre tăcere
și timpul vorbirii, integrând și reflecțiile celorlalți autori. Dimitrie
Cantemir oferă un fundament remarcabil pentru o meditație filosofică și
culturală despre tăcere ca virtute a înțelepciunii, ca semn al cumpătării și,
uneori, ca semn al pierderii sau fricii. Din această ambivalență putem extrage
o teză centrală: tăcerea nu este doar o lipsă de cuvinte, ci o stare de
spirit, o alegere morală sau o formă subtilă de comunicare.
Propunere
de structură pentru eseu (titlu provizoriu: „Tăcerea – lumină a minții, umbră a
fricii”)
I.
Introducere: Despre tăcere și rostirea în veacul cuvintelor goale
- Evocarea importanței temei în
contextul contemporan (exces de vorbărie, absența reflecției).
- Menționarea lui Dimitrie
Cantemir ca inițiator al unei meditații filosofice timpurii despre tăcere
în cultura românească.
II.
„Din fântâna tăcerii, cuvântul înțelepciunii au izvorât” – Cantemir și elogiul
cumpătării
- Comentariu asupra fragmentului
în care Lupul tace și așteaptă – simbol al prudenței, al maturității în
rostire.
- Interpretarea sentinței: „Cine
tace mult, mult gândește...”
- Paralele cu Solon („Primul pas
spre înțelepciune este tăcerea...”) și Balzac („Tăcerea intră cu nouă
părți din zece în înțelepciune”).
III.
Tăcerea și absența cuvântului – între neștiință și teamă
- Analiză a celeilalte
„sentinții” cantemiriene: tăcerea nu e întotdeauna semn de înțelepciune;
uneori e ignoranță ori lipsă de mijloace expresive.
- Corelare cu Orwell („Cine nu
poate vorbi, nu poate gândi”) și Platon („Neștiința este sămânța fricii”).
- Reflecție despre educație și
sărăcia de limbaj ca formă de subjugare a gândirii.
IV.
Tăcerea ca rezistență sau lașitate? Etica vorbirii în fața nedreptății
- Trecere de la tăcerea
meditativă la tăcerea vinovată: tăcerea care face posibilă tirania (Ella
Wheeler Wilcox, Voltaire).
- Distincție între tăcerea celui
înțelept și tăcerea celui care consimte în tăcere la rău.
- Legături cu cultura românească
– exemple din istorie și literatură (eventual: Iorga despre tăcerea
elitei, poate Goga sau Radu Gyr despre cuvântul ca armă morală).
V.
Tăcerea – formă a disprețului sau a profunzimii?
- Rezonanțe paradoxale: Shaw
(„cea mai perfectă exprimare a disprețului”) vs. Syrus („mi-am regretat
vorbele, nu tăcerile”).
- Analiza funcției estetice a
tăcerii în literatură: cum tăcerea poate amplifica sensul (ex: Blaga și
„tăcerea metafizică”; Cioran – „A vorbi înseamnă a strica tăcerea”;
Sadoveanu – liniștea pădurii ca personaj).
- Posibile reflecții despre
tăcerea din „Moromeții” – înțelepciunea țăranului care tace când alții se
risipesc în vorbe.
VI.
Concluzie: Tăcerea ca virtute activă
- Recapitulare a ideii că
tăcerea nu e o absență, ci o prezență aleasă.
- Reinserarea ideii
cantemiriene: tăcerea ca început al înțelepciunii, dar și ca exercițiu de
discernământ moral.
- Îndemn final: „Tăcerea nu e
fuga de lume, ci calea către rostire deplină.”
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Tăcerea
– lumină a minții, umbră a fricii
I.
Despre tăcere și rostirea în veacul cuvintelor goale
Trăim
într-un timp în care cuvintele curg necontenit, dar gândirea se risipește. Se
vorbește mult, cu gravitate mimată, despre tot și despre nimic, într-o goană
care pare să caute mai degrabă zgomotul decât adevărul. Tăcerea, odinioară semn
al înțelepciunii și al stăpânirii de sine, pare astăzi suspectă: e confundată
cu absența, cu resemnarea sau, mai grav, cu complicitatea. Însă marile tradiții
de gândire, din Orient până în Occident, ne-au învățat altceva: că tăcerea
poate fi o formă de prezență deplină, un spațiu interior în care cuvântul încă
nerostit își cântă sensul adânc.
În această
linie se înscrie și reflecția lui Dimitrie Cantemir, cărturar moldovean cu
formare europeană și suflet bizantin. În Istoria ieroglifică, această
alegorie plină de înțelepciune morală și subtilități filosofice, tăcerea este
tratată nu ca o simplă absență a vorbirii, ci ca o virtute a spiritului
cumpănit. Pentru Cantemir, tăcerea e începutul înțelepciunii, dar și o probă a
discernământului – nu oricine tace cu rost, după cum nu oricine vorbește cu
noimă. Între cele două capcane – tăcerea celui ce nu știe și vorbăria celui ce
nu gândește – cărturarul ne îndeamnă să alegem cumpătarea. A tăcea nu înseamnă
a fugi de cuvânt, ci a-l pregăti în adâncul ființei, ca o apă subterană care
doar la vreme potrivită urcă spre lumină.
Cantemir
se află astfel alături de marii înțelepți ai lumii, care au înțeles că adevărul
nu ține de cantitatea cuvintelor, ci de momentul și măsura lor. Într-un secol
al fastului și al retoricii, în care cuvintele erau adesea monedă de schimb și
unealtă de putere, el avea curajul să prețuiască tăcerea ca izvor de limpezire
a minții și ca loc tainic al învățăturii. Tocmai de aceea, reflecțiile sale
despre tăcere rămân actuale, poate mai actuale astăzi decât oricând.
>>>>>>>>>>>>>>
„Din
fântâna tăcerii...” – Cantemir și elogiul cumpătării
II.
Adevărul nu urlă: vine încet, din adânc
Cuvintele
lui Cantemir – „din fântâna tăcerii cuvântul înțelepciunii au izvorât” – nu
sunt doar o metaforă aleasă, ci o sentință de viață. În lumea simbolurilor pe
care o construiește în Istoria ieroglifică, unde animalele întruchipează
viciile și virtuțile omului, tăcerea apare ca o formă de noblețe spirituală.
Lupul, înțeleptul alegoriei, se reține de la vorbire, nu din slăbiciune, ci din
respect pentru rostul cuvântului. Această rezervă îl diferențiază de Corb,
simbolul vanității vocale, care „de da ori și de trii ori crăncăind”, se
mulțumește cu zgomotul propriei voci.
Cantemir
ne avertizează astfel asupra unei confuzii periculoase, tot mai frecvente în
vremurile sale și, cu siguranță, și în ale noastre: confundarea rostirii cu
gândirea, a vorbirii cu adevărul. În fond, ceea ce numim „tăcere” are mai multe
chipuri. Uneori e o formă a neștiinței („lipsa cuvintelor trebuitoare”),
alteori e o strategie a fricii sau a vicleniei. Dar, în forma sa nobilă,
tăcerea este fecundă: din ea se naște gândul, iar din gând se încheagă rostirea
cumpănită.
Cantemir
recunoaște raritatea acestei virtuți: „învățătura tăcerii undeva macară în lume
a să profesui nu audzim.” Într-o lume în care școlile învață mai degrabă arta
vorbirii – adesea goală – decât pe aceea a tăcerii fertile, înțelepciunea se
retrage în tăcere, așteptând vremea ei. Ca și Solon, care spunea că primul pas
spre înțelepciune este tăcerea, Cantemir valorifică această artă pierdută,
neglijată de învățătura oficială și de moravurile epocii.
Nu e
întâmplător că această idee răsună și în vorbele lui Publilius Syrus – „Mi-am
regretat adesea discursurile, dar niciodată tăcerile” – ori în observația aspră
și ironică a lui Abraham Lincoln: „E mai bine să taci și să fii luat de prost
decât să vorbești și să confirmi că ești.” Cantemir însă nu cultivă tăcerea
cinică sau resemnată, ci una reflexivă, plină de putere interioară. A tăcea nu
înseamnă a renunța la cuvânt, ci a-l amâna până când e demn de rostit.
În cultura
română, această înțelepciune a tăcerii se regăsește și în formele ei populare,
în zicala „vorba lungă, sărăcia omului”, dar și în portretul țăranului
cumpătat, care vorbește puțin, dar spune mult. Personajele sadoveniene, de
pildă, știu că tăcerea are greutate și că vorba nu trebuie risipită. La fel, în
poezia lui Blaga, tăcerea devine spațiul misterului, al adâncimii sufletului,
al lumii „născute dintr-o tăcere”.
Cantemir
anticipează toate aceste figuri culturale: pentru el, tăcerea e locul unde
spiritul se limpezește, unde cuvântul se zămislește și unde înțelepciunea își
face sălaș. Cine tace mult, mult gândește – și poate tocmai de aceea, vorba
înțeleaptă, rară și grea, ajunge mai curând la adevăr decât pălăvrăgeala
zgomotoasă.
>>>>>>>>>>>>>>>>>
Iată
partea a treia:
„Din
fântâna tăcerii...” – Cantemir și elogiul cumpătării
III.
Tăcerea vinovată și cuvântul curajos
Dacă
înțelepciunea își trage seva din tăcerea cumpănită, Cantemir nu ignoră reversul
ei întunecat: tăcerea vinovată. Într-un alt fragment din Istoria ieroglifică,
el avertizează că „mai rea ieste [tăcerea] când purcede din lipsa și neștiința
cuvintelor trebuitoare.” Tăcerea devine astfel nu doar neputință, ci și formă
de lașitate, de alienare, de complicitate cu ignoranța. E tăcerea care nu naște
gând, ci îl sugrumă din fașă.
Această
idee se regăsește și în avertismentul lui Ella Wheeler Wilcox: „Tăcerea devine
un păcat atunci când trebuie protestat. Întreaga tăcere a oamenilor face
posibilă tirania.” În acest sens, tăcerea nu mai e semn de înțelepciune, ci de
trădare. Tăcerea care îngăduie nedreptatea, care se așterne peste crime, peste
abuzuri, peste manipulări, nu e decât frica transformată în slăbiciune morală.
Voltaire o denunța limpede: „Tirania începe acolo unde gândirea se stinge și
frica pune stăpânire pe cuvânt.”
Cantemir
nu susține o tăcere generalizată, pasivă, ci o tăcere care pregătește rostirea
dreaptă, matură. Din acest punct de vedere, cărturarul moldovean se apropie de
spiritul critic al iluminismului, fără a-i împărtăși radicalismul. El crede în
rostul cuvântului, dar numai atunci când acesta izvorăște din înțelepciune, nu
din vanitate ori turburare.
Și totuși,
el înțelege că uneori trebuie vorbit. Tăcerea nu este o virtute în sine, ci
doar atunci când servește gândirii și adevărului. Când adevărul cere glas,
tăcerea devine păcat. Aici putem aduce în discuție reflecția lui George Orwell:
„Cine nu poate vorbi, nu poate gândi.” Cuvântul nu e doar instrument al
comunicării, ci expresie a libertății interioare.
În cultura
română, ideea aceasta a fost rostită cu gravitate în epoci de opresiune: în
versurile lui Radu Gyr, în predicile mărturisitoare ale lui Bartolomeu Anania,
în scrierile lui Nicolae Steinhardt. Tăcerea nu a fost întotdeauna posibilă,
dar nici rostirea nu a fost liberă. În acest context, înțelepciunea s-a
transformat adesea în formă de martiriu.
Cantemir,
cu ochiul său dublu – de om al timpurilor medievale și de spirit premodern –,
intuise toate aceste fațete ale tăcerii. El nu absolutizează nici cuvântul,
nici tăcerea, ci le supune unui discernământ moral. Tocmai de aceea sentința sa
rămâne vie: „Că cine tace mult, mult gândește, și cine mult gândește, mai de
multe ori ce-i mai cuvios nemerește.” În acest „nemerit” al cuviinței se află
cheia discernământului: nu orice vorbire e bună, nu orice tăcere e rea. Cuvios
e ceea ce vine din minte limpede și suflet drept.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
„O,
fericita tăcere!” – o cultură care uită să asculte
IV.
Tăcerea ca formă de profunzime într-o lume a zgomotului
În
exclamarea sa – „O, fericita tăcere!” – Cantemir nu înalță o simplă exclamație
retorică, ci o sentință plină de nostalgie și neliniște. E o fericire rară,
aproape pierdută, căci lumea, chiar și cea a secolului al XVII-lea, începe să
uite să tacă, să asculte, să mediteze. Iar cultura prezentului, care a
transformat vorbirea în flux necontenit, parcă a pierdut nu doar tăcerea, ci și
înțelesul ei.
Într-o
epocă în care rețelele sociale impun opinii nefiltrate și reacții instantanee,
tăcerea a devenit suspectă. A tăcea este interpretat drept slăbiciune,
ignoranță sau vină. Dar Cantemir știa, cum știa și Solon, că „primul pas spre
înțelepciune este tăcerea.” Ea este spațiul necesar în care gândul se așază, se
limpezește și se pregătește pentru rostire. Tăcerea nu este pauză, ci mijloc de
creație; nu este absență, ci lucrare tainică a minții și inimii.
Balzac
spunea că „Tăcerea intră cu nouă părți din zece în înțelepciune.” Această
proporție nu e întâmplătoare – e un avertisment. Ne aflăm într-o cultură care
trăiește din reacție și uită contemplația. Într-o lume care urlă, înțelepciunea
șoptește – iar uneori, pur și simplu tace.
În cultura
română, această tăcere a avut forme nobile: tăcerea monahului din Filocalie,
tăcerea filosofului de tip blagian, tăcerea tragică a unor personaje
sadoveniene care aleg să nu spună tot, ci doar ce trebuie. Tăcerea era semn al
gravității, al tainei, al demnității. În „Țara de dincolo de negură”, în
liniștea Muntelui Rarău, în răgazul unui miez de noapte rural, tăcerea nu era
lipsă de cuvânt, ci preaplinul lui.
Cantemir
pare să prevadă, cu amărăciune, dispariția acestei tăceri: „Învățătura tăcerii
undeva macară în lume a să profesui nu audzim.” Nu doar că nu mai știm să
tăcem, dar nici nu mai știm să învățăm din tăcere. O lume care nu mai învață
tăcerea este o lume care și-a pierdut centrul.
Din
această perspectivă, eseul lui Cantemir devine o pledoarie pentru o cultură a
interiorității, o cultură a reflecției lente, a rostirii cumpănite. Într-o
vreme care confundă zgomotul cu viața și opinia cu adevărul, a tăcea înseamnă a
rezista. A tăcea – cu gând limpede și inimă dreaptă – devine act de noblețe și
de fidelitate față de cuvântul adevărat.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
V.
Cuvântul care vine din tăcere
În final,
tăcerea nu este o absență a rostirii, ci o alegere a rostirii potrivite.
Dimitrie Cantemir, prin Lupul său contemplativ, recunoaște că „cine tace mult,
mult gândește, și cine mult gândește, mai de multe ori ce-i mai cuvios
nemerește.” În acest adagiu moral, se ascunde o întreagă antropologie a
înțeleptului: omul care tace nu fuge de lume, ci o înțelege; nu se retrage din
cauza neștiinței, ci pentru a da cuvântului valoarea ce i se cuvine.
Această
lecție rămâne vitală. Într-o epocă a claxonului, a talk-show-ului, a isteriei
și a sloganului, tăcerea a devenit o raritate și, tocmai de aceea, o forță. Nu
întâmplător, cei mai mari profeți ai lumii nu au fost vorbăreți, ci cumpătați.
Rostirea adevărată, asemenea unui arc, se încarcă în liniște. Cuvântul ce
izvorăște din tăcere nu e un sunet oarecare, ci o judecată a minții și o
alegere a inimii.
Cantemir a
înțeles că înțelepciunea nu stă în cuvântul rostit cu grabă, ci în acela născut
din cumpănă. În gândirea sa, ca și în a marilor moraliști și filosofi, se
distinge această idee: cuvântul poate zidi doar dacă vine dintr-o tăcere
lăuntrică, echilibrată, morală. De aceea, poate, adevărații înțelepți nu
vorbesc mereu, dar când o fac, ne învață mai mult decât o mie de voci
stridente.
Să-i
ascultăm. Și, mai ales, să tăcem uneori, nu ca să lipsim, ci ca să fim mai
prezenți. Nu ca să fugim de lume, ci ca s-o înțelegem. Nu ca să fim absenți, ci
ca să fim mai adevărați.
O,
fericita tăcere!
Tu nu ești tăgăduirea cuvântului, ci începutul lui.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Variantă
venită prin aranjarea matereialului
Tăcerea
care zidește. Dimitrie Cantemir și filosofia rostirii cumpătate
I.
Preludiu tăcut
În vremuri
când vorbele curg torențial, iar zgomotul opiniilor acoperă adesea glasul
rațiunii, chemarea la tăcere poate părea o excentricitate. Și totuși, din
adâncul veacurilor, un cărturar moldovean, Dimitrie Cantemir, ne întinde o
măsură uitată: aceea a cumpătării în cuvânt. În Istoria ieroglifică,
alegorie morală și politică deopotrivă, Lupul — alter ego-ul autorului — tace
mai mult decât vorbește, și nu din slăbiciune, ci din înțelepciune. Acolo unde
Corbul croncăne de zece ori, Lupul dăruiește tăcerii partea cea mai mare a
vremii.
Într-o
frază memorabilă, Cantemir sintetizează ethosul său sapiențial: „din fântâna
tăcerii cuvântul înțelepciunii au izvorât.” Tăcerea nu e gol, nu e pauză, ci
preaplin de sens: un rezervor al gândirii, o esență a reflecției, o lecție de
etică înainte de a fi una de retorică. Iar în această pledoarie pentru tăcere
se regăsește un spirit care, deși crescut între tomuri bizantine și orientale,
comunică în chip uimitor cu marile tradiții ale filosofiei universale.
II.
Tăcerea ca semn al înțelepciunii
În cultura
veche, tăcerea nu este niciodată lipsă, ci prezență subtilă. La Cantemir, ea
este un exercițiu de autocontrol și o disciplină a spiritului. Cuvintele „Că
cine tace mult, mult gândește” rezumă nu doar o observație psihologică, ci și o
întreagă antropologie sapiențială. Omul este înzestrat cu grai, dar și cu
minte; iar între cele două, puntea trebuie să fie discernământul.
Lupul tace
pentru că își cunoaște gândul, iar gândul, la rândul său, își așteaptă clipa.
Tăcerea nu înseamnă fugă de lume, ci cunoaștere profundă a rosturilor ei. În
antichitatea greacă, Solon afirma: „Primul pas spre înțelepciune este tăcerea,
al doilea este ascultarea...”. La Confucius, tăcerea e condiția iluminării. La
Cantemir, tăcerea devine un habitat moral, în care omul nu doar evită greșeala,
ci zămislește rostirea adevărată.
Prin
urmare, tăcerea nu e o absență, ci o prezență încordată. Într-o lume unde vorba
este adesea golită de sens, Cantemir propune o pedagogie inversă: nu mai vorbi
până nu înveți să taci. Căci din tăcere, spune el, izvorăște „cuvântul
înțelepciunii”.
III. Când
tăcerea devine lașitate
Dar
Cantemir nu idealizează unilateral tăcerea. În altă parte din Istoria
ieroglifică, el avertizează că există o tăcere rea, cea „din lipsa și
neștiința cuvintelor trebuitoare”. Tăcerea neștiutorului nu e semn de
înțelepciune, ci de întunecare. Ea nu zidește, ci blochează, nu se încarcă de
sens, ci de gol.
Aici se
întâlnește cu avertismentele moderne ale lui Orwell („Cine nu poate vorbi, nu
poate gândi”) sau ale lui Ella Wheeler Wilcox, care spunea: „Tăcerea devine un
păcat atunci când trebuie protestat.”
Tăcerea
poate fi și complicitate, frică, nepăsare. Istoria ne-a arătat cum regimurile
tiranice au prosperat nu doar prin cruzimea celor puternici, ci și prin tăcerea
celor mulți. A tăcea la momentul răului nu e înțelepciune, ci lașitate. Așadar,
Cantemir lasă să transpară o tensiune esențială: între tăcerea fertilă și
tăcerea vinovată. Totul depinde de motivul și de momentul tăcerii.
IV.
Cuvântul potrivit la timpul potrivit
Una dintre
cele mai prețioase observații cantemiriene este legată de alegerea momentului:
„Înțelepțește a tăcea și vremea voroavii puține și grele prea la puțini videm.”
Așadar, nu doar tăcerea e rară, ci și cuvântul așezat, greu, spus la vremea
lui.
Cantemir
exprimă o știință a rostirii cumpătate, care se regăsește și în observațiile
unor autori precum Balzac („Tăcerea intră cu nouă părți din zece în
înțelepciune.”) sau Lincoln („E mai bine să taci și să fii luat de prost decât
să vorbești și să confirmi că ești.”). Într-o lume grăbită, rostirea cumpătată
devine act de noblețe spirituală.
Rostirea
adevărată este rară, grea și limpede. Ea se opune verbiajului, sloganului,
improvizației. Cuvântul trebuie să aibă o greutate care vine nu din tonul
ridicat, ci din tăcerea care l-a precedat. A vorbi după ce ai tăcut este un act
de echilibru și răspundere.
V.
Cuvântul care vine din tăcere
În final,
tăcerea nu este o absență a rostirii, ci o alegere a rostirii potrivite.
Dimitrie Cantemir, prin Lupul său contemplativ, recunoaște că „cine tace mult,
mult gândește, și cine mult gândește, mai de multe ori ce-i mai cuvios
nemerește.” În acest adagiu moral, se ascunde o întreagă antropologie a
înțeleptului: omul care tace nu fuge de lume, ci o înțelege; nu se retrage din
cauza neștiinței, ci pentru a da cuvântului valoarea ce i se cuvine.
Această
lecție rămâne vitală. Într-o epocă a claxonului, a talk-show-ului, a isteriei
și a sloganului, tăcerea a devenit o raritate și, tocmai de aceea, o forță. Nu
întâmplător, cei mai mari profeți ai lumii nu au fost vorbăreți, ci cumpătați.
Rostirea adevărată, asemenea unui arc, se încarcă în liniște. Cuvântul ce
izvorăște din tăcere nu e un sunet oarecare, ci o judecată a minții și o
alegere a inimii.
Cantemir a
înțeles că înțelepciunea nu stă în cuvântul rostit cu grabă, ci în acela născut
din cumpănă. În gândirea sa, ca și în a marilor moraliști și filosofi, se
distinge această idee: cuvântul poate zidi doar dacă vine dintr-o tăcere
lăuntrică, echilibrată, morală. De aceea, poate, adevărații înțelepți nu
vorbesc mereu, dar când o fac, ne învață mai mult decât o mie de voci
stridente.
Să-i
ascultăm. Și, mai ales, să tăcem uneori, nu ca să lipsim, ci ca să fim mai
prezenți. Nu ca să fugim de lume, ci ca s-o înțelegem. Nu ca să fim absenți, ci
ca să fim mai adevărați.
O, fericita tăcere! Tu nu ești tăgăduirea cuvântului, ci începutul lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu