CALEIDOSCOP
– Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea) – 31 mai 2025
Cantemir – alături de înțelpții lumii.
Discursul Corbului – ascultători fiind Brehnacea și Cucunozul
*
„De
care lucru, Corbul, ale Lupului decât soarele mai viderate și decât lumina mai
străluminate și mai adevărate cuvinte audzind, pre carile în cumpăna socotelii
trăgându-le, întracesta chip cătră Brehnace și cătră Cucunoz voroavă făcu: „(Fericit ar fi acela, o, priietinilor și
soțiilor mele, a căruia împotrivnici și nepriietini fără putința lucrurilor,
dară de trei ori mai fericit ar fi acela a căruia vrăjmași fără agiutorința
sfaturilor ar fi) și, de vreme ce în capul împoncișetoriului voii noastre
socotele așe de drepte și sfaturi așe de ascuțite să află, altă ceva mai mult
nici a dzice, nici a face avem, fără numai cereștii noștri stăpânitori inimile
alaltora să împietrească și urechile minții să le astupe, ca nici glasul a-i
audzi, nici sfatul împotrivă a-i asculta să poată (că mai multă nedejde de biruință în lipsa sfatului vrăjmașului decât în
mult numărul, tare mâna și ascuțită sabiia ostașului ieste). Iară de vreme
ce împotrivnic sfetnic și împoncișetoriu vrednic ca acesta a avea din noroc ni
s-au tâmplat, în ceva cu inima să nu scădeți vă poftesc (că cu cât lucrurile mai cu anevoie și mai cu
multă nevoință să dobândesc, cu atâta mai cu mult să laudă și mai cu cinste să
slăvăsc). Deci eu aceasta am socotit dinceput și aceasta voi ținea sau până
a trăi sau până lucrul început voi săvârși, adecă siloghizmul o dată la mijloc
pus, să să întărească, și Strutocamila, spre cinstea epitropiii râdicându-să,
de la toți vrednică să să cunoască (că mai
fericit socotesc a fi acela carile într-o sughițare duhul ș-ar sfârși decât
cela carile ce o dată au giuruit, până la moarte giuruința a plini, pre cât va
putea, nu să va nevoi). Care lucru, precum l-am început, așe a-l săvârși
doaă pricini îndemnătoare și amândoaă, precum socotesc, folositoare sint: Una,
că al nostru, iară nu al dobitoacelor sfat întărirea luând, oricum ar fi,
titulul înțelepciunii și numele vrednicii lângă monarhiia noastră va rămânea
(că între împărați și monarhi nu mai gios să ține cinstea sfatului divanului
decât biruința nepriietinului în mijlocul meideanului). Alta, căci despre
partea noastră, între dânsele pre Strutocamilă epitrop Leului puind, sau de tot
supt puterea noastră le vom lua, sau totdeauna între mădularele trupului
monarhiii lor gâlceavă nepărăsită și tulburare neodihnită și mai pre urmă
războaie și morți vor fi și să vor scorni. Și așe, precum bine știți (că
moartea unora ieste viața altora), noi cu singele lor ne vom îngrășea, ne vom
întări și puterile ni să vor înnoi.
(Că nici odânăoară norocirea și mărirea unuia
fără nenorocirea și micșurarea altuia a fi nu poate). Însă pentru taina
carea acmu în inimile noastre ascunsă stă, nici Lupul, nici altă jiganie știre
să aibă, până când pre cei mai de frunte dintre cele cu patru picioare mai
binișor vom ispiti (că lucrurile grele pre cât sunt mai tăinuite, pre atâta ies
mai iușoare, și sfatul descoperit pre cât ar fi de folos tăinuit, pre atâta
iese de stricate în gloate dezvălit). Că pre cei mai aleși dintre dânșii, după
voia și inima noastră plecându-i, cu cei mai de gios a ne răspunde pre lesne ne
va fi.” – Istoria
ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26
octombrie 1674 - 21 august 1723)
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
În
limbaj contemporan:
Discursul Corbului –
versiune contemporană:
După ce a ascultat
cuvintele Lupului, care erau mai limpezi decât lumina și mai adevărate decât
soarele, Corbul, cântărindu-le cu judecată, le-a spus astfel lui Brehnace și
Cucunoz:
„Fericit este acela,
prieteni și tovarăși, al cărui dușman este lipsit de putere, dar de trei ori
mai fericit este acela al cărui vrăjmaș este lipsit și de sfat. Iar dacă în
fruntea planului nostru avem un sfătuitor atât de înțelept și de pătrunzător,
nu ne mai rămâne nimic altceva de spus sau de făcut decât să ne rugăm ca Domnii
cerurilor să le împietrească inimile și să le astupe urechile minții, ca să nu
ne poată auzi glasul și nici sfatul să nu-l poată pricepe. (Fiindcă e mai mare
speranță de biruință când vrăjmașul nu are sfat, decât dacă ar avea o armată
numeroasă, mâini
tari
și săbii ascuțite.)
Și fiindcă din noroc ni s-a
întâmplat să avem împotrivă un sfetnic vrednic ca acesta, vă rog să nu vă
descurajați (căci cu cât lucrurile sunt mai greu de obținut și mai anevoioase,
cu atât sunt mai lăudabile și mai demne de slavă). Așa am gândit de la început
și așa voi rămâne, fie că voi trăi, fie că voi duce până la capăt ce am început
– adică, odată pus raționamentul, să fie dus până la capăt –, iar Struțocămila,
ridicându-se la cinstea epitropiei, să fie recunoscută de toți ca vrednică.
(Căci mai fericit e cel care își dă sufletul într-o clipă decât cel care, deși
a jurat odată să-și țină jurământul până la moarte, nu se mai ostenește să-l
împlinească.)
Și acest lucru, așa cum
l-am început, trebuie să-l și săvârșim, din două pricini, ambele – după cum
socotesc – de folos. Prima: că dacă sfatul nostru, al rațiunii, nu al
dobitoacelor, se va impune, oricum va fi, numele de înțelepciune și titlul de
vrednicie va rămâne lângă domnia noastră. (Căci între împărați și monarhi,
sfatul Divanului nu este cu mai puțină cinste decât biruința asupra dușmanului
în câmpul de luptă.) A doua: că punând pe Struțocămilă epitrop al Leului, fie
vom aduce de partea noastră întreaga lor putere, fie în trupul monarhiei lor va
dăinui o gâlceavă necurmată, o tulburare neostoită, iar mai apoi, războaie și
moarte. Și astfel, după cum bine știți (că moartea unora este viața altora), cu
sângele lor ne vom hrăni, ne vom
întări
și puterile ni se vor înnoi.
(Că niciodată norocul și
mărirea unuia nu pot fi fără nenorocirea și decăderea altuia.)
Totuși, taina care acum e
ascunsă în inimile noastre nu trebuie să fie cunoscută nici de Lup, nici de
altă fiară, până când nu vom cerceta mai bine pe cei mai de seamă dintre cele
cu patru picioare. (Căci, cu cât lucrurile grele sunt mai bine ascunse, cu atât
se împlinesc mai ușor; iar sfatul descoperit, oricât de folositor ar fi în
taină, iese păgubos când e răspândit printre mulțimi.) Iar dacă vom reuși să
plecăm pe cei mai aleși dintre ei după voia și inima noastră,
atunci
cu cei de jos ne vom înțelege cu ușurință.”
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Cuvântarea Corbului este prinsă în faze lungi,
alambicate și cu alese înflorituri. Aflând de la
Cucunoz
despre vorbirea de taină dintrte Brehnacea și Lup, Corbul rămâne calm și
cu viclenieapreciază gândurile Lupului, însă afirmă că nu poate renunța
la hotărârea de a susține Struțocămila să ocupe scaunul vredniciei în tabăra
dobitoacelor. Pretextul, de fațadă, al
atitudinii
sale îl prezintă sub formă de „sentenție”: „mai fericit socotesc a fi acela carile într-o
sughițare duhul ș-ar sfârși decât cela carile ce o dată au giuruit, până la
moarte giuruința a plini, pre cât va putea, nu să va nevoi”, însă nu pregetă să afirme că
adevăratul scop al acestei acțiuni este că introducând calul troian
(Struțocămila) în tabăra dobitoacelor, acestea vor pierde rânduiala în
împărăție și, îmblânzite, vor pleca grumazul în fața zburătoarelor: „Și așe, precum bine știți (că moartea unora
ieste viața altora), noi cu singele lor ne vom îngrășea, ne vom întări și
puterile ni să vor înnoi.”
Astfel, planul Corbului este dublu: pe de o
parte, își împodobește vorbele cu idei despre onoare, statornicie și demnitate,
dar pe de altă parte își trădează adevărata intenție – slăbirea și subminarea
monarhiei dobitoacelor prin învrăjbire internă.
Cuvântarea sa se desfășoară ca un exercițiu
de manipulare și măiestrie retorică: împletește sentințe moralizatoare, elogii
aduse înțelepciunii, invocări religioase și apeluri la norocul divin, doar
pentru a masca o stratagemă perfidă. Gândirea sa este rece, calculată, iar
scopul său politic este clar: obținerea puterii prin slăbirea dușmanului
dinlăuntru, nu printr-o confruntare directă.
Fraza-cheie a discursului – „că nici
odânăoară norocirea și mărirea unuia fără nenorocirea și micșurarea altuia a fi
nu poate” – devine laitmotivul unei filozofii machiavelice: în această lume,
orice biruință este pe seama altuia, iar pentru a învinge trebuie să folosești
viclenia mai mult decât puterea.
Corbul se arată ca un adevărat strateg al
lumii simbolice cantemiriene: aparent fidel valorilor, dar în realitate fidel
propriilor interese. El preamărește înțelepciunea doar în măsura în care
aceasta servește planului său, iar planul e limpede: să semene dezbinare în
tabăra dobitoacelor și să folosească Struțocămila drept instrument al
tulburării, al dezechilibrului și, în cele din urmă, al distrugerii.
Această dublă fațetă – de moralist solemn și
conspirator abil – îl plasează pe Corb nu doar între personajele centrale ale Istoriei
ieroglifice, ci și în galeria tipologică a înțelepților politici din
tradiția clasică, alături de machiavelici, diplomați și sofisticați maeștri ai
cuvântului, care, sub pretextul binelui comun, urmăresc scopuri precise,
personale și adesea nemiloase.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate (din literatură, filosofie și istorie)
care analizează noțiuni compatibile cu fragmentul:
1)
„Cel mai mare dușman al adevărului nu este minciuna, ci convingerea greșită că
deja îl cunoaștem. Platon
2) „Mila este virtutea legii, dar nimeni in
afara tiranilor nu o foloseste cu cruzime.
3)
„Nimic nu-i poate opri pe oamenii cu atitudine pozitiva. Nimic nu-i poate ajuta
pe cei cu mentalitate gresita. Thomas Jefferson
4)
„Se compara, uneori, cruzimea oamenilor cu cea a animalelor salbatice,
comparatia este jignitoare pentru acestea din urma.Feodor Mihailovici Dostoievski
5)
„Există o simplitate în viclenie, la fel cum există o simplitate a nevinovăţiei.
– Charles Dickens
6)
„Când vorbesc rău, să-i lăsăm să
vorbească, şi noi să facem ce e bine. (Lorenzo
de Medici)
7)
„Viclenia este o faptă rea, săvârşită cu gând ascuns,
care se oferă semenului sub chipul unor binefaceri. (Sfântul Vasile
cel Mare)
8)
„Omul viclean se îmbracă când în piele de oaie, când în
piele de vulpe. proverb
>>>>>>>>>>>>>>>>
Pe
baza fragmentului extras din Istoria ieroglifică, se poate construi un
eseu amplu, în stil eseistic-literar, cu valențe morale, culturale și literare,
comparabile atât în context românesc, cât și universal, urmărită fiind
valoarea lui Cantemir în postura de cunoscător a mersului
lumii ( dublată de aceea de filozof- poet).
Am păstrat densitatea ideatică și rafinamentul limbajului, dezvoltând în
același timp ideile-cheie: înțelepciunea prefăcută, taina manipulării, războiul
gândurilor și subtilitatea puterii.
Partea
a I-a:Corbul și
taina sfatului: despre războiul minților și puterea subterană
În marile răsturnări ale istoriei,
nu întotdeauna săbiile scriu victoria; adesea, pana nevăzută a sfătuitorului,
cuvântul spus în taină, gândul bine ascuns, au hotărât soarta împărățiilor. Istoria
ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir este nu doar o alegorie politică, ci o
adevărată frescă a acestei realități: în spatele armelor, se așază sfaturile;
în umbra faptelor, mocnește raționamentul. Dintre toate personajele acestei
istorii fabuloase, Corbul se distinge printr-o înțelepciune întunecată, aproape
machiavelică, dublată de o calmă cruzime strategică.
Corbul nu este un retor entuziast,
ci o minte rece, care clădește victoria nu pe noblețea idealurilor, ci pe
slăbiciunile celorlalți. El își țese discursul nu pentru a convinge, ci pentru
a ascunde. Aparent, elogiază vorbele Lupului – „mai viderate decât soarele și
mai străluminate decât lumina” –, dar în fapt le folosește drept pretext pentru
a-și afirma planul: impunerea Struțocămilei, simbol al duplicității, al
hibridului prefăcut, în fruntea dobitoacelor. Astfel, Corbul construiește o
victorie nu prin atac, ci prin contaminare. Nu prin zdrobirea trupului, ci prin
dezmembrarea voinței.
În fond, aceasta este adevărata
esență a discursului: un elogiu al tăcerii fertile și al gândului ascuns. „Mai
multă nedejde de biruință în lipsa sfatului vrăjmașului decât în mult numărul,
tare mâna și ascuțită sabiia ostașului”, spune Corbul, punând degetul pe una
dintre marile axiome ale puterii: acolo unde dușmanul nu gândește, victoria
este sigură. Sau, mai subtil spus, acolo unde îi e obturată gândirea, e ca și
cum i-ar fi retezată mâna.
Planul său este împletit cu o
viziune sumbră despre istorie: mărirea unuia nu poate exista fără căderea
altuia. Moartea unora este viața altora. În acest univers al luptei perpetue,
Corbul nu visează la armonie, ci la tulburare. Dacă Struțocămila va fi impusă,
spune el, atunci în trupul monarhiei vrăjmașe se va sălășlui o „gâlceavă
nepărăsită și tulburare neodihnită” – semne ale unei disoluții interioare, ale
unei boli ideologice. Este strategia clasică a sabotorului: a strecura în inima
adversarului germenul autodistrugerii, mascat sub forma unei aparente
înțelepciuni.
Și, totuși, Corbul nu este doar un
intrigant abil. El este și un reprezentant al unei filosofii a puterii: aceea
în care loialitatea față de o cauză este mai prețuită decât viața însăși. „Mai
fericit socotesc a fi acela carile într-o sughițare duhul ș-ar sfârși decât
cela carile [...] nu să va nevoi să-și plinească giuruința.” Așadar,
fidelitatea față de un ideal – oricât de discutabil ar fi acesta – este, în
ochii Corbului, semn de vrednicie. Dar nu pentru că idealul ar fi sfânt, ci
pentru că statornicia în plan întărește autoritatea, dă consistență unui drum.
Această idee, înrudită cu ethosul războinic al marilor epopei, este însă aici
răsturnată: jertfa nu e făcută pentru patrie, ci pentru izbânda unei viclenii.
În aceeași logică a gândului
disimulat, Corbul afirmă clar că taina trebuie păstrată: „că lucrurile grele
pre cât sunt mai tăinuite, pre atâta ies mai iușoare”. E un elogiu al
complotului, dar și un avertisment: adevărul dezvăluit prematur se întoarce
împotriva celor care l-au gândit. Cuvântul, odată eliberat în gloate, nu mai
aparține înțeleptului, ci se destramă în neînțeles și panică.
În acest sens, discursul Corbului
este un testament al gândirii strategice din umbră. Nu în lupte drepte, nu în
izbânzi cavalerești își pune nădejdea, ci în slăbiciunile sistemului advers, în
infiltrarea simbolică, în fisura dintre aparență și esență. Este o lecție amară
despre natura puterii, dar și despre slăbiciunea firească a mulțimilor față de
simboluri: căci dacă dobitoacele vor primi Struțocămila în frunte, nu o vor
face din încredere, ci din orbirea produsă de imaginea puterii ambigue.
Discursul Corbului, așadar, nu este
un simplu monolog politic, ci o meditație întunecată asupra naturii războiului
nevăzut – cel care se poartă nu cu armele, ci cu sfaturile; nu pe câmpul de
luptă, ci în ascunzișul sfatului tainic. În el răsună ecouri din Machiavelli,
dar și premoniții moderne despre propaganda tăcută, despre influența subtilă,
despre manipularea care zâmbește. În lumea Corbului, învinge nu cel care
iubește lumina, ci cel care știe să o stingă în inima vrăjmașului.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Partea a II-a: Struțocămila sau arta de a
câștiga prin ambiguitate
În centrul strategiei propuse de Corb nu stă o ființă
glorioasă, un erou, un martir sau un conducător inspirator, ci un monstru
politic: Struțocămila. Simbol al compromisului extrem, al artificialului, al
imposibilului făcut carne, ea nu reprezintă un ideal, ci o armă: o construcție
deliberată a nefireștii pentru a rupe unitatea firească. O ființă atât de
stranie încât produce confuzie, neîncredere, paralizie morală – toate aceste
efecte nu sunt accidente, ci scopuri în sine.
Corbul, asemeni unui strateg politic de tip
machiavellian, înțelege că victoria nu trebuie căutată neapărat în dominarea
adversarului, ci în slăbirea lui interioară, în învrăjbirea propriilor sale
puteri. Struțocămila nu este un simbol al armoniei dintre contrarii, ci al unei
rupturi mascată prin aparență. Este un guvernator care nu unește, ci disipează
sensurile. Nu dă direcție, ci deviază toate drumurile. Nu inspiră încredere, ci
provoacă o formă subtilă de oboseală mintală, o neîncredere permanentă în orice
autoritate.
Aici, Corbul pare că anticipează una dintre ideile de
forță ale lui Niccolò Machiavelli: „Nu trebuie să fie un Principe iubit,
ci temut, și dacă nu se poate altfel, mai bine temut decât iubit.” Dar Corbul
merge mai departe: nu doar că preferă teama în fața iubirii, ci chiar confuzia
în fața clarității, haosul organizat în locul ordinii fragile. Struțocămila
este o armă de distrugere ideologică: nu impune cu forța, ci erodează prin
absurd. Este exemplul perfect al ceea ce Machiavelli doar a sugerat în treacăt:
că uneori, cel mai eficient conducător este acela care nu are contur.
Această gândire rece, geometrizantă, se regăsește și
în raționamentele lui Carl von Clausewitz, în celebra sa lucrare Despre
război, unde afirmă că „războiul este continuarea politicii prin alte
mijloace”. Pentru Corb, însă, politica este războiul nevăzut. El inversează
formula: nu trece de la politică la război, ci de la război la politică
disimulată. În vreme ce Clausewitz imaginează un conflict între două voințe
care se ciocnesc brutal, Corbul preferă un alt model: cel al infiltrării și al
influenței toxice. Pentru el, câmpul de luptă este gândirea dușmanului, iar
victoria se obține când adversarul își pierde simțul realității.
Este limpede că Struțocămila este un produs strategic.
O ființă care nu poate merge nici precum cămila, nici zbura precum struțul –
dar care, tocmai prin această imposibilitate, devine un agent perfect al
blocajului, al haosului intern. Nu este o armă ofensivă, ci o armă simbolică,
menită să genereze fisuri în mintea celor care o privesc: „cine ne conduce?”
devine o întrebare fără răspuns, și această lipsă de răspuns e cheia supunerii.
Dacă nici cei conduși nu știu cine este stăpânul lor cu adevărat – dacă este o
pasăre sau o fiară –, atunci autoritatea devine ceva ce nu mai poate fi
contestat tocmai pentru că nu poate fi definit.
În acest punct, Cantemir pare să atingă o viziune
profund contemporană. Struțocămila anticipează ideea de „putere fluidă”, un
concept analizat în secolul XX de gânditori precum Zygmunt Bauman, care
vorbește despre societăți ale incertitudinii și ale autorităților
neconturabile. Puterea, în aceste regimuri, nu se exercită frontal, ci se
disipează, se difuzează în simboluri contradictorii. Se manifestă tocmai prin
faptul că nu poate fi cuprinsă. În acest sens, Corbul este nu doar un sfătuitor
medieval, ci un arhitect al viitorului – al unui viitor în care politica va fi
doar o prelungire a confuziei deliberate.
Struțocămila, ca figură alegorică, seamănă mai degrabă
cu ceea ce psihologia politică ar numi un „obiect traumatic”: un simbol care nu
poate fi asimilat logic și care, tocmai de aceea, declanșează o stare de
nesiguranță colectivă. Acolo unde Leul, Tigrul sau Lupul ofereau modele clare
de autoritate și curaj, Struțocămila provoacă derută. Ea este, într-un sens
profund, anti-monarhul perfect. Nu cucerește pentru a conduce, ci se impune
pentru a slăbi conducerea altuia.
În această lumină, înțelegem că discursul Corbului nu
este un simplu manifest pentru un plan de înlocuire, ci un adevărat tratat de
sabotaj ideologic. El nu propune un viitor mai bun, ci o decădere lentă a
prezentului vrăjmaș. Struțocămila nu este liderul pe care să-l urmezi, ci
virusul pe care îl instalezi.
Aceasta este, poate, cea mai subtilă lecție a
Corbului: că uneori puterea nu constă în a convinge, nici în a impune, ci în a
perturba. Într-o lume a semnelor și simbolurilor, biruința aparține nu celui
mai drept, ci celui care știe să dezbine fără să fie văzut. Iar dacă victoria
este posibilă printr-o creatură care nu știe nici să meargă, nici să zboare,
atunci înfrângerea celorlalți este deja scrisă – nu în sânge, ci în minte.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Partea a III-a: Corbul – între
înțelepciune și viclenie
Dacă Struțocămila este instrumentul, Corbul este
autorul. Și nu doar atât: el este tipul ideal al înțeleptului-politician, o
figură ce reunește în sine ironia luciferică, gândirea rece, luciditatea
perfectă și absența oricărei iubiri pentru ceea ce este omenesc, tragic sau
frumos. Corbul nu plânge, nu visează, nu crede – el calculează. Discursul său,
perfect articulat, denotă nu doar cunoașterea lumii, ci și acceptarea ei în
forma ei cea mai întunecată.
Corbul este înțeleptul care nu mai crede în bine, ci
doar în eficiență. Asemenea lui Thrasymachos în Republica lui
Platon, el nu caută dreptatea, ci puterea. Nu-l interesează dacă victoria este
morală, ci dacă este posibilă. În această privință, el este tipul pur al
cinismului politic: el nu minte, ci spune adevărul până la capăt – și tocmai
acest adevăr îl face înfricoșător.
Însă, deși elocvența și logica îi sunt desăvârșite,
Corbul nu este un filosof în sensul socratic. El nu caută adevărul pentru a-l
iubi, ci pentru a-l folosi. Este un agent al cauzelor pierdute care pot deveni
câștigătoare prin manipulare. Este maestrul paradoxurilor, cel care învață cum
să pierzi dreptatea, dar să câștigi stăpânirea. Cum să n-ai suflet, dar să
cucerești inimi. Cum să n-ai niciun vis, dar să îngenunchezi visătorii.
Privit astfel, Corbul nu este doar sfătuitorul, ci
părintele ideologic al unei epoci întregi: epoca politicii fără ideal, a
diplomației fără principii, a guvernării fără oameni. El este figura care se
înalță deasupra naivității, dar care nu urcă niciodată spre măreție. Nu cade,
dar nici nu se înalță. Este un zburător orizontal: mereu la nivelul realului,
mereu evitând vârfurile, mereu supraviețuind.
Spre deosebire de Leu, care moare în luptă, sau de
Tigrul, care refuză să se compromită, Corbul nu are nicio misiune decât cea de
a învinge. În acest sens, el anticipează ceea ce Max Weber numea „etica
responsabilității”: nu contează cât de pur ești, ci cât de bine administrezi
realul. Doar că, în cazul Corbului, responsabilitatea este golită de orice
scrupul moral: el nu administrează lumea ca să o salveze, ci ca să o subjuge.
Și totuși, Corbul nu e un simplu ticălos. El este o
figură a unei inteligențe absolute, dar lipsite de transcendență. Este o figură
tragică tocmai prin lipsa ei de tragedie: nu simte nici suferință, nici vină,
nici îndoială. Cunoaște doar relațiile de putere. Într-o lume în care toate
animalele visează să fie altceva – împărați, eroi, martiri, conducători –,
Corbul vrea să fie doar ceea ce este: cel care câștigă.
În felul lui, el este și o caricatură a sfetnicului
de taină – acel consilier care, în spatele tronului, țese pânza unei puteri
pe care nu o asumă niciodată direct. Nu e stăpân, dar nici supus. Nu e
conducător, dar conduce. Nu are coroană, dar decide cine o poartă. Este figura
eternă a intrigantului, a cardinalului din umbră, a păianjenului care nu
vânează, dar în care se încurcă toți cei care aleargă.
Dar tocmai aici se deschide întrebarea esențială: este
Corbul înțelept? Sau este doar un viclean cu o mare memorie și o bună stăpânire
de sine? Diferența nu e doar semantică. Este diferența dintre Platon și
Machiavelli, dintre Confucius și Richelieu, dintre un bătrân înțelept și un
bătrân manipulator. Dacă înțelepciunea presupune, măcar tainic, o iubire pentru
lume, atunci Corbul nu e înțelept – ci doar eficient.
Și poate tocmai de aceea figura lui este necesară doar
în vremuri de cădere. El nu poate naște lumi noi. Nu poate construi
civilizații. Nu poate inspira poezie. Nu poate fi erou de tragedie. Este o voce
a celor care se retrag din istorie nu pentru a medita, ci pentru a o dirija din
culise. Corbul este spiritul unei lumi care nu mai crede în nimic – dar care,
tocmai de aceea, vrea să stăpânească totul.
Așa se încheie, poate, lecția Corbului: cu o victorie
fără glorie, o ordine fără iubire, o dominație fără adevăr. Și totuși, dincolo
de luciditatea lui rece, dincolo de planul său perfect, rămâne o întrebare
mută, pe care nici măcar el nu o rostește: Ce urmează după ce ai învins prin
confuzie? Ce guvernezi după ce ai distrus încrederea? Ce fel de lume clădește
un biruitor fără chip, condus de o struțocămilă?
Întrebarea rămâne fără răspuns. Corbul tace.
Struțocămila merge mai departe.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Concluzie: Lecția celor care nu cad, dar
nici nu urcă
„Așa mergem toți înainte, bărci împinse de un vânt
fără busolă, strivite de apele celor ce nu mai cred în țărmuri.” — așa ar
putea suna o parafrază a epocii în care Struțocămila ajunge împărat. Dar nu
pentru că lumea n-ar avea alternative, ci pentru că alternativele sunt fie prea
drepte, fie prea visătoare, fie prea neînduplecate pentru gustul unei societăți
obosite de ideal.
Struțocămila nu e doar un monstru biologic; ea este
întruchiparea compromisului generalizat, a guvernării fără adevăr, a succesului
fără merit. Ea este acceptată nu pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce nu e:
nu e crudă, nu e dreaptă, nu e vrednică — dar e posibilă. Este expresia unei
lumi care preferă să nu moară de sete, chiar dacă bea apă tulbure.
Corbul, cel care veghează și sfătuiește, nu e nici
monstru, nici tiran — ci cel mai periculos dintre toți: e mintea rece care face
haosul să pară ordine, e vocea care justifică nelegiuirea prin prudență, e
înțelepciunea care a uitat să mai fie iubire. Nu cade, dar nici nu urcă. Nu
ucide, dar nici nu salvează. Nu greșește, dar nici nu iartă. Este figura eternă
a lucidului fără destin.
Așa se țese tragedia tăcută a lumii din Istoria
ieroglifică: nu o prăbușire bruscă, ci o coborâre lentă, sub masca
echilibrului. Nu tirania unui monstru, ci domnia unei confuzii. Nu victoria
răului, ci dispariția binelui în umbra relativului. Și în tot acest peisaj,
câțiva rămân drepți – Tigrul, Leul, Cerbul, Căprioara – dar rămân în afara
jocului. Pentru că jocul nu cere caractere, ci combinații.
Astfel, Istoria ieroglifică devine nu doar o
fabulă politică, ci o radiografie morală. Ne învață că lumea poate fi pierdută
nu doar prin ură, ci și prin indiferență. Că demnitatea poate fi înfrântă nu
doar de violență, ci și de zâmbetul viclean al unei struțocămile care promite
„liniște”. Și că victoria e uneori mai rușinoasă decât înfrângerea.
Dar, dincolo de toate, această carte ne avertizează că
omul, pentru a rămâne om, nu trebuie doar să gândească, ci să judece. Nu doar
să accepte ceea ce merge, ci să caute ceea ce merită. Nu doar să
supraviețuiască, ci să înflorească.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Epigraf
„Când cei drepți se dau la o parte, iar cei nebuni se
urcă pe tronuri, lumea nu cade dintr-o dată — ci se învață cu întunericul.”
— Dimitrie Cantemir (atribuit)
Notă bibliografică
Acest eseu reflectiv se întemeiază pe lectura și
interpretarea alegorică a operei Istoria ieroglifică de Dimitrie
Cantemir, scrisă în anul 1705 și publicată postum, în 1771, în limba
română. Textul folosește, de asemenea, elemente de analiză morală, culturală și
literară inspirate din tradiția clasică a satirei politice și din reflecția
etică asupra puterii și caracterului în cultura română și europeană.
Formulările și comentariile aparțin autorului eseului, în duh cantemirian și cu
intenție aplicativă contemporană.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Epigraf
„Când cei drepți se dau la o parte, iar cei nebuni se
urcă pe tronuri, lumea nu cade dintr-o dată — ci se învață cu întunericul.”
— Dimitrie Cantemir (atribuit)
Imagine: 29221. Imaginea sugestivă pentru finit este oul fără plod, iar pentru infinit, în general, sămânța roditoare se oferă ca imagine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu