CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 5 mai 2025
Cantemir – alături de învățații
lumii.
Vulpea
continuă lauda exagerată pentru Lup
*
Să recapitulăm: discuțiile în celebra Adunare au ajuns
în punctul în care trebuie stabilit dacă Struțocămila poate fi considerată
pasăre sau „jiganie
umblătoare”; pentru a limpezi situația au luat cuvântul mai mulți
participanți care s-au întrecut în a folosi „floricele ritoricești”,
însă răspunsurile date nu aduc liniște și mulțumire în Adunare. Sfatul
Coconozului a fost: „pre Strutocamila de față să chemați și pre dânsa pentru sine ce
dzice și ce socotește să o întrebați.”
Cuvântarea
Struțocămilei mai mult suflă negură decât limpezește, folosind un stil
prolix pentru enunțurile absurde pe care le debitează.
„Hulpea
însă
atuncea pre toți așeși de tot de la hotarul științii depărtați vădzindu-i, nici
frâul gurii a-l mai sprijeni, nici lăcata tăcerii nedescuiată a feri putu ... însă
cu cleștele cărbunele din cuptoriu și cu mâna altuia șerpele din bortă gândi să
scoată” asigură
pe cinstita Adunare că „între toate jiganiile nu numai bun și adevărat filosof, ce încă
și ispitit, iscusit anatomic Lupul ieste.” Și întărește cele afirmate cu cele două povestiri ( despre
Dulău și despre Armăsar), apoi trimite în eter mai multe „sentințe”;
amintește Adunării că numai Lupul poate dezlega enigma legată de sadina
Struțocămilei:
„De care lucru, o, priietinilor, fără nici un prepus să fiți, că
Lupul aceasta a isprăvi va putea, însă numai de va vrea. Numai și aceasta a
socoti vă trebuie, că siiala Lupului fără vreo adevărată pricină să fie nu
poate. Că amintrilea (înțelepții precum de laudele lumii fug, așe pentru ca
lumea de buni să-i laude, înțelepți a să face s-au nevoit) – (prima sentință).
Așijderea, cel mai supțire al înțelepților meșterșug ieste (ca
lauda numelui de la dânșii pre cât pot gonind, ea singură pre atâta asupră-le
să alerge fac) – (a doua sentință), nu într-alt chip (ce ca cum inima carea în
dragostea cuiva ieste lovită, cu cât îndrăgitul să ascunde și să ferește, cu
atâta dragostea cuprindzându-l îl topește) – (a treia sentință). Deci cât
despre siiala lui ar fi și pre cât proasta mea socoteală agiunge, socotesc (că
de multe ori ce nu să începe cu cuvântul să sfârșește cu bățul) – (a patra
sentință).”
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate (din literatură, filosofie și istorie) care reflectă idei
asemănătoare cu cele patru sentințe cuprinse în acest fragment: despre
felul de a fi al înțeleptului, însă a patra sentință fiind „sula de
bumbac ... Vulpea pre Lup împunsă, pătrunsă și pre
cât putu în ura și zavistiia a multora îl împinsă”
1) „Nebunul își
caută fericirea la mare distanță de el.Înțeleptul o gasește chiar sub picioarele
sale.” James Openheim
2) „Viclenia este un fel de slăbiciune a minții, pe când adevărata
înțelepciune n-are nevoie de șiretlicuri.” – Michel de Montaigne
3) „Inima vicleană întâi din minciuna
cuvântului, apoi din vicleșugul lucrului să vădește.” – Dimitrie Cantemir
4) „Înțeleptul nu spune ce știe, iar prostul nu știe
ce spune.” (proverb
turc).
5) „Cel mai viclean este acela care te face să crezi că este
fără viclenie.”
– Machiavelli, Principele
6) „A face pe prostul la timpul potrivit este
cea mai mare înțelepciune.” Cicero.
7) „Înţeleptul e un simplu om, dar înţelepciunea
îl ridică deasupra.” – Solomon
8) „Adevărata înţelepciune înseamnă să-ţi
recunoşti propria ignoranţă.” – Socrate
9) „Înţelepciune fără carte şi fapte, nu se poate, Înţelepciune fără
credinţă, nu e cu putinţă.” –
10) „Timpul e cel mai înțelept
sfatuitor.” – Pericle
>>>>>>>>>>>>>>>>
Pe baza fragmentului din Istoria ieroglifică
și a citatelor anexate, se poate construi un eseu amplu, eseistic-literar, care
să evidențieze subtilitățile moralizatoare, ironice și sapiențiale ale lui
Cantemir, punându-le în dialog cu reflecțiile unor mari gânditori și cu repere
din cultura română. Iată o propunere de titlu și o schiță detaliată de eseu,
urmată de începutul redactării propriu-zise:
Titlu:
„Cu flacăra la subsuoară: Despre înțelepciune, lingușire și prudență în
gândirea lui Dimitrie Cantemir”
Schiță de eseu:
I. Introducere
– Evocarea scenei din Istoria ieroglifică: Vulpea, Lupul și Adunarea.
– Încadrarea generală: Cantemir în linia gândirii alegorice, sapiențiale.
– Tensiunea dintre adevăr și lingușire, între simplitatea înțelepciunii și
complicitatea vicleană.
II. Despre tăcerea și retragerea înțeleptului (prima și a
doua sentință)
– Comentariu asupra sentinței: „...înțelepții precum de laudele lumii fug...”
– Paralele cu Montaigne, Socrate și Solomon.
– Reflecții culturale: modelul călugărului-filozof, pustnicul, „nebunul întru
Hristos” în cultura românească.
– Lipsa ambiției publice – o formă superioară de înțelepciune.
III. Despre discreția activă (a treia sentință)
– Analogia dragostei: cum atrage absența și cum fascinează tăcerea.
– Înțeleptul ca figură magnetică, nu demonstrativă.
– Aici poate fi adusă în discuție figura Mioriței: o înțelepciune tăcută, dar
radiantă.
IV. Despre prudență, viclenie și răspunsul întârziat (a
patra sentință)
– Tăcerea ca strategie de supraviețuire: „ce nu se începe cu cuvântul se
sfârșește cu bățul.”
– Paralele cu Machiavelli, Cicero, Cantemir însuși („Inima vicleană...”),
proverbe orientale.
– Figura Vulpii: mascarea loviturii prin laude, manipularea prin sentințe.
– Interpretare morală și psihologică: când lauda e sabie.
V. Cantemir – pedagog moral și ironist politic
– Alegoria ca mod de comunicare criptică într-un context periculos (imperiul
otoman).
– Lupul ca înțelept persecutat sau tăinuit.
– Vulpea ca exponent al lumii lingușitorilor, al diplomației fără coloană
vertebrală.
– Mesajul către cititor: cum recunoști adevăratul înțelept?
VI. Concluzie
– Actualitatea reflecțiilor lui Cantemir în epoca rețelelor de imagine și a
vorbelor fără fapte.
– Elogiul tăcerii active, al retragerii lucide și al prudenței morale.
– Cantemir – gânditor român de talie universală, demn de un loc între cei mari.
Redactarea începutului de eseu:
Cu flacăra la subsuoară: Despre înțelepciune, lingușire și
prudență în gândirea lui Dimitrie Cantemir
Într-o epocă în care adevărul era adesea pedepsit, iar
înțelepciunea, ca să supraviețuiască, trebuia să se deghizeze, Istoria
ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir ridică o oglindă în fața lumii – dar o
oglindă strâmbă, pentru cei care nu știu să citească în metaforă. În scena din
Adunarea Jigăniilor, Lupul, personaj sobru și tăcut, este împins în față de
Vulpe, lingușitoare abilă, care îl înalță prin laude numai pentru a-l expune,
poate chiar a-l compromite. Se creează o subtilă dialectică între înțelepciunea
autentică și vorbăria vicleană, între tăcerea înțeleptului și loialitatea
trădătoare a lăudătorului.
Cantemir, prin gura Vulpii, formulează patru sentințe
esențiale pentru portretul înțeleptului, un portret care rezonează cu maximele
sapiențiale ale Antichității, ale Renașterii, dar și cu proverbele răsăritene.
Prima și a doua sentință conturează o trăsătură definitorie: înțeleptul fuge de
laudă, dar tocmai prin această fugă o atrage. „Înțelepții precum de laudele
lumii fug”, spune Cantemir, în consonanță cu Socrate, care mărturisea că
adevărata înțelepciune e să-ți recunoști ignoranța. E un paradox etern: cel
care nu caută slavă, tocmai acela devine vrednic de slavă. James Openheim
observa că înțeleptul își află fericirea sub picioare, nu în aplauzele publice.
De aceea, înțelepciunea lui Lup se întemeiază pe retragere, pe o tăcere
lucrătoare, ca a seminței în pământ.
A treia sentință adaugă o nuanță poetică: atracția crește pe
măsură ce cel iubit se retrage. Vulpea, în ciuda intențiilor ei, rostește o
profundă observație psihologică: cu cât Lupul se ferește, cu atât lumea îl
dorește mai mult. E aici o lecție pentru toate timpurile – că forța stă nu în
prezența ostentativă, ci în puterea tăcerii. O asemenea atitudine se regăsește
în ethosul mioritic, unde înțelepciunea nu e demonstrativă, ci asumativă,
topită în liniște.
Dar înțelepciunea nu e doar retragere: este și prudență.
Ultima sentință sună aproape amenințător: „ce nu se începe cu cuvântul se
sfârșește cu bățul”. Aici, Cantemir avertizează că tăcerea trebuie păstrată
doar până la un punct. A tăcea când trebuie să vorbești poate atrage pedeapsa.
Este un echilibru fragil între tăcerea strategică și absența periculoasă.
Cicero spunea: „a face pe prostul la timpul potrivit este cea mai mare
înțelepciune.” Dar acest joc devine primejdios când este interpretat greșit –
iar Vulpea tocmai asta face: folosește înțelepciunea Lupului ca armă, pentru
a-l scoate la înaintare, „cu mâna altuia” scoțând șarpele din vizuină.
>>>>>>>>>>>>>
Vulpea laudă pe Lupul filosof. Eseu despre înțelepciune,
viclenie și disimulare în oglinda lui Cantemir
În celebrul fragment din Istoria ieroglifică, Vulpea
— maestră a vorbirii întortocheate și a dedesubturilor insinuante — ridică în
slăvi pe Lup, ca fiind „nu numai bun și adevărat filosof, ce încă și ispitit,
iscusit anatomic.” Acest elogiu, însă, nu trebuie luat ca sincer, ci ca parte a
unei strategii a prefăcătoriei, în care lauda e sulița de catifea a insinuării.
În felul ei, Vulpea recurge la ceea ce am putea numi astăzi manipulare
retorică, printr-o serie de sentințe care, sub masca admirației, proiectează o
imagine ambiguă a înțeleptului.
Cantemir, rafinat cunoscător al firii umane, își joacă
personajele în registru alegoric cu o subtilitate care le depășește epoca. Cele
patru sentințe enunțate de Vulpe în legătură cu Lupul nu alcătuiesc doar o
apărare a acestuia, ci sunt o disertație despre natura înțelepciunii, despre
raportul ei cu lauda, cu tăcerea și cu acțiunea amânată. Vom încerca, pe rând,
să le luminăm sensul în oglinda reflecțiilor din gândirea universală și
românească.
I. Despre înțeleptul care fuge de laudă
„Că amintrilea (înțelepții precum de laudele lumii fug, așe
pentru ca lumea de buni să-i laude, înțelepți a să face s-au nevoit).”
Această primă sentință ne aduce aminte de paradoxul lui
Socrate: „Adevărata înţelepciune înseamnă să-ţi recunoşti propria ignoranţă.”
Fuga de laudă nu e doar semn de smerenie, ci și de înțelepciune conștientă de
sine, de limitele sale. În plan românesc, Valeria Mahok observă: „Înţelepciune
fără credinţă nu e cu putinţă” — deci fără mândrie, fără goană după glorie.
Cantemir subliniază aici un adevăr psihologic fin: mulți par smeriți ca să pară
vrednici. Așadar, fugeau de laudă pentru a fi lăudați că fug de ea.
II. Despre lauda care urmează înțeleptului, chiar când o
refuză
„Așijderea, cel mai supțire al înțelepților meșterșug ieste
(ca lauda numelui de la dânșii pre cât pot gonind, ea singură pre atâta
asupră-le să alerge fac).”
Lauda urmează virtutea ca umbra trupului, spunea o veche
vorbă. Machiavelli ar avertiza aici asupra pericolului de a părea că nu vrei să
fii lăudat, doar pentru a fi lăudat și mai tare. Însă Cantemir merge mai adânc:
înțeleptul autentic este cel care, gonind gloria, o atrage fără voia sa. Cicero
o rezumă ironic: „A face pe prostul la timpul potrivit este cea mai mare
înțelepciune.”
III. Despre iubirea față de ascunsul înțelept
„Nu într-alt chip (ce ca cum inima carea în dragostea cuiva
ieste lovită, cu cât îndrăgitul să ascunde și să ferește, cu atâta dragostea
cuprindzându-l îl topește).”
A treia sentință mută discursul într-un registru afectiv și
psihologic. Înțeleptul ascuns este cu atât mai iubit cu cât este mai retras.
Discreția sporește fascinația. Se întrezărește aici o fină intuiție a
magnetismului tăcerii, a forței discreției, pe care și Pericle o intuia când
spunea că „Timpul este cel mai înțelept sfătuitor.” Ceea ce nu se spune atrage,
ceea ce nu se afirmă fascinează.
IV. Despre întârzierea care provoacă bănuieli și acțiuni
forțate
„Deci cât despre siiala lui ar fi și pre cât proasta mea
socoteală agiunge, socotesc (că de multe ori ce nu să începe cu cuvântul să
sfârșește cu bățul).”
Această ultimă sentință este un avertisment politic. Tăcerea
prelungită, retragerea, neimplicarea pot deveni periculoase, fiind interpretate
ca dispreț sau vină. Înțeleptul care tace prea mult e forțat să vorbească. Sau,
cum spune românul: „Cine tace nu greșește, dar nici nu scapă.” Cantemir descrie
o Vulpe care împunge „cu sula de bumbac”, aparent blând, dar cu scop precis:
să-l scoată pe Lup la lumină, să-l expună, eventual să-l compromită. E logica
subtilă a urii mascate, a vicleniei care folosește adevăruri parțiale spre
distrugere.
Încheiere
Cantemir nu oferă o simplă fabulă, ci un tratat despre
natura puterii, înțelepciunii și ipocriziei. Cele patru sentințe ale Vulpii pot
fi citite ca oglindă în care se reflectă toate strategiile de disimulare ale
celor care joacă rolul înțeleptului, al puternicului retras, al tăcutului care
pare profund. Dar și ca avertismente despre felul în care societatea — Adunarea
— nu suportă tăcerea, nici ambiguitatea, și cere răspunsuri, fie ele și extrase
„cu cleștele din cuptoriu”.
Înțeleptul adevărat rămâne singurul care poate rezista
acestei presiuni: refuzând atât lauda, cât și disimularea laudei, el se
păstrează în miezul unei libertăți interioare care nu are nevoie nici de
recunoaștere, nici de martori.
>>>>>>>>>>>>>>>>
Iată câteva sugestii de comentarii critice suplimentare
ce pot fi integrate în eseu, pentru a accentua ambiguitatea interpretării,
finețea retorică a Vulpii și complexitatea viziunii lui Cantemir:
Comentariu critic suplimentar 1 (la începutul eseului):
„Acest elogiu, însă, nu trebuie luat ca sincer…”
➡ Comentariu: Se poate sugera
că în lumea alegorică a lui Cantemir, sinceritatea este întotdeauna suspectă,
iar lauda devine o monedă ambiguă a puterii — între disimulare și ironie. În
acest sens, Vulpea este un personaj mai profund decât pare: nu doar prefăcută,
ci o adevărată maestră a ambiguității politice.
Comentariu critic suplimentar 2 (la sentința I):
„mulți par smeriți ca să pară vrednici”
➡ Comentariu: Aici se simte
sarcasmul fin al autorului. Cantemir nu doar expune un comportament ipocrit, ci
îl pune în lumina unei mascarade a virtuții. Într-o societate de curte,
înțelepciunea devine spectacol, iar smerenia — strategie.
Comentariu critic suplimentar 3 (la sentința II):
„înțeleptul autentic este cel care, gonind gloria, o atrage
fără voia sa”
➡ Comentariu: Putem citi
această reflecție ca pe o ironie amară: în epocile în care succesul se măsoară
în aparențe, și fuga de glorie devine unealtă de prestigiu. Astfel, până și
tăcerea devine capital simbolic — o formă de putere a celor ce știu să nu se
expună.
Comentariu critic suplimentar 4 (la sentința III):
„Discreția sporește fascinația.”
➡ Comentariu: Aici Cantemir
anticipează ceea ce psihologia socială avea să numească „efectul auratic” —
tendința de a idealiza ceea ce nu este pe deplin cunoscut. Înțeleptul devine
mit tocmai prin tăcerea sa, iar Vulpea exploatează acest mecanism pentru a
provoca un exces de atenție — ceea ce poate compromite discreția însăși.
Comentariu critic suplimentar 5 (la sentința IV):
„E logica subtilă a urii mascate…”
➡ Comentariu: Putem interpreta
această logică și în cheia teoriilor contemporane despre soft power:
Vulpea folosește discursul seducător nu pentru a-l apăra pe Lup, ci pentru a-i
reduce influența printr-un exces de elogiu. Într-un fel, îl neutralizează prin
admirație, ca și cum l-ar înveli în laude pentru a-l sufoca.
Comentariu critic suplimentar 6 (la încheiere):
„Adunarea nu suportă tăcerea, nici ambiguitatea…”
➡ Comentariu: Acesta e un
diagnostic valabil și pentru epoca noastră: într-o societate a expunerii și a
reacției rapide, tăcerea devine o formă de vină, iar lipsa de poziționare, un
act politic. Înțeleptul tăcut riscă azi să fie acuzat de complicitate sau
indiferență — ceea ce amplifică actualitatea reflecției lui Cantemir.
>>>>>>>>>>>>>
În Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir oferă o
satiră profundă asupra politicii și naturii umane, folosind alegorii pentru a
critica comportamentele și strategiile de putere ale contemporanilor săi.
Personajele alegorice, precum Vulpea și Lupul, sunt utilizate pentru a evidenția
subtilitățile și contradicțiile înțelepciunii și vicleniei.
Vulpea, maestră a retoricii și disimulării, laudă aparent
sincer pe Lup, prezentându-l ca un filosof desăvârșit. Această laudă, însă,
este o formă de manipulare, menită să influențeze percepția Adunării și să
submineze autoritatea Lupului. Cantemir evidențiază astfel pericolul laudei
nesincere și al strategiilor de putere bazate pe disimulare.
Cele patru sentințe enunțate de Vulpe reflectă complexitatea
relației dintre înțelepciune, laudă și tăcere.
- Fuga
de laudă ca strategie de prestigiu: Înțelepții evită lauda pentru a părea mai virtuoși,
dar acest comportament poate fi o formă de ipocrizie. Cantemir sugerează
că adevărata înțelepciune nu are nevoie de recunoaștere publică.
- Lauda
care urmează înțeleptului: Chiar și atunci când înțeleptul evită lauda, aceasta
îl urmărește. Această observație evidențiază paradoxul în care evitarea
gloriei poate atrage și mai multă atenție.
- Discreția
sporește fascinația:
Înțeleptul care se retrage și evită lumina reflectoarelor devine și mai
admirat. Cantemir subliniază atracția exercitată de mister și tăcere.
- Tăcerea
prelungită poate fi periculoasă: Retragerea și neimplicarea pot fi interpretate ca
dispreț sau vină, forțând înțeleptul să vorbească sau să acționeze.
Cantemir avertizează asupra riscurilor asociate cu tăcerea excesivă.
Prin aceste sentințe, Cantemir explorează tensiunea dintre
autenticitate și aparență, între înțelepciune și viclenie. El evidențiază
pericolele laudei nesincere și ale strategiilor de putere bazate pe disimulare,
oferind o critică subtilă a societății și politicii vremii sale.
Istoria ieroglifică rămâne o operă relevantă și astăzi, oferind perspective
valoroase asupra naturii umane și a dinamicii puterii. Prin personajele sale
alegorice și observațiile sale pătrunzătoare, Cantemir ne invită să reflectăm
asupra propriei noastre societăți și asupra modului în care înțelepciunea și
viclenia continuă să se împletească în viața publică.
Vulpea laudă pe Lupul filosof. Eseu despre înțelepciune,
viclenie și disimulare în oglinda lui Cantemir
În celebrul fragment din Istoria ieroglifică, Vulpea
— maestră a vorbirii întortocheate și a dedesubturilor insinuante — ridică în
slăvi pe Lup, ca fiind „nu numai bun și adevărat filosof, ce încă și ispitit,
iscusit anatomic.” Acest elogiu, însă, nu trebuie luat ca sincer, ci ca parte a
unei strategii a prefăcătoriei, în care lauda e sulița de catifea a insinuării.
În felul ei, Vulpea recurge la ceea ce am putea numi astăzi manipulare
retorică, printr-o serie de sentințe care, sub masca admirației, proiectează o
imagine ambiguă a înțeleptului. În lumea alegorică a lui Cantemir, sinceritatea
este întotdeauna suspectă, iar lauda devine o monedă ambiguă a puterii — între
disimulare și ironie. Vulpea nu e doar prefăcută, ci o adevărată maestră a
ambiguității politice.
Cantemir, rafinat cunoscător al firii umane, își joacă
personajele în registru alegoric cu o subtilitate care le depășește epoca. Cele
patru sentințe enunțate de Vulpe în legătură cu Lupul nu alcătuiesc doar o
apărare a acestuia, ci sunt o disertație despre natura înțelepciunii, despre
raportul ei cu lauda, cu tăcerea și cu acțiunea amânată. Vom încerca, pe rând,
să le luminăm sensul în oglinda reflecțiilor din gândirea universală și
românească.
I. Despre înțeleptul care fuge de laudă
„Că amintrilea (înțelepții precum de laudele lumii fug, așe
pentru ca lumea de buni să-i laude, înțelepți a să face s-au nevoit).”
Această primă sentință ne aduce aminte de paradoxul lui
Socrate: „Adevărata înţelepciune înseamnă să-ţi recunoşti propria ignoranţă.”
Fuga de laudă nu e doar semn de smerenie, ci și de înțelepciune conștientă de
sine, de limitele sale. În plan românesc, Valeria Mahok observă: „Înţelepciune
fără credinţă nu e cu putinţă” — deci fără mândrie, fără goană după glorie.
Cantemir subliniază aici un adevăr psihologic fin: mulți par smeriți ca să pară
vrednici. Așadar, fugeau de laudă pentru a fi lăudați că fug de ea. Se simte
sarcasmul fin al autorului: Cantemir nu doar expune un comportament ipocrit, ci
îl pune în lumina unei mascarade a virtuții. Într-o societate de curte,
înțelepciunea devine spectacol, iar smerenia — strategie.
[Comentariu: Se poate întări ideea de „mascaradă a virtuții” printr-un exemplu
scurt din literatura clasică (ex. Seneca, Lucian din Samosata) care critică
asemenea ipocrizie.]
II. Despre lauda care urmează înțeleptului, chiar când o
refuză
„Așijderea, cel mai supțire al înțelepților meșterșug ieste
(ca lauda numelui de la dânșii pre cât pot gonind, ea singură pre atâta
asupră-le să alerge fac).”
Lauda urmează virtutea ca umbra trupului, spunea o veche
vorbă. Machiavelli ar avertiza aici asupra pericolului de a părea că nu vrei să
fii lăudat, doar pentru a fi lăudat și mai tare. Însă Cantemir merge mai adânc:
înțeleptul autentic este cel care, gonind gloria, o atrage fără voia sa. Cicero
o rezumă ironic: „A face pe prostul la timpul potrivit este cea mai mare
înțelepciune.” Putem citi această reflecție ca pe o ironie amară: în epocile în
care succesul se măsoară în aparențe, și fuga de glorie devine unealtă de
prestigiu. Astfel, până și tăcerea devine capital simbolic — o formă de putere
a celor ce știu să nu se expună.
[Comentariu: Aici ar putea fi adăugat un scurt contrapunct modern — ex. un caz
contemporan în care „tăcerea” este revalorizată (ex. retragerea din spațiul
public ca act de noblețe).]
III. Despre iubirea față de ascunsul înțelept
„Nu într-alt chip (ce ca cum inima carea în dragostea cuiva
ieste lovită, cu cât îndrăgitul să ascunde și să ferește, cu atâta dragostea
cuprindzându-l îl topește).”
A treia sentință mută discursul într-un registru afectiv și
psihologic. Înțeleptul ascuns este cu atât mai iubit cu cât este mai retras.
Discreția sporește fascinația. Se întrezărește aici o fină intuiție a
magnetismului tăcerii, a forței discreției, pe care și Pericle o intuia când
spunea că „Timpul este cel mai înțelept sfătuitor.” Ceea ce nu se spune atrage,
ceea ce nu se afirmă fascinează. Aici Cantemir anticipează ceea ce psihologia
socială avea să numească „efectul auratic” — tendința de a idealiza ceea ce nu
este pe deplin cunoscut. Înțeleptul devine mit tocmai prin tăcerea sa, iar
Vulpea exploatează acest mecanism pentru a provoca un exces de atenție — ceea
ce poate compromite discreția însăși.
[Comentariu: Se poate adăuga o scurtă referire la Kafka sau Blaga — figuri ale
înțeleptului tăcut, mitizat prin absență.]
IV. Despre întârzierea care provoacă bănuieli și acțiuni
forțate
„Deci cât despre siiala lui ar fi și pre cât proasta mea
socoteală agiunge, socotesc (că de multe ori ce nu să începe cu cuvântul să
sfârșește cu bățul).”
Această ultimă sentință este un avertisment politic. Tăcerea
prelungită, retragerea, neimplicarea pot deveni periculoase, fiind interpretate
ca dispreț sau vină. Înțeleptul care tace prea mult e forțat să vorbească. Sau,
cum spune românul: „Cine tace nu greșește, dar nici nu scapă.” Cantemir descrie
o Vulpe care împunge „cu sula de bumbac”, aparent blând, dar cu scop precis:
să-l scoată pe Lup la lumină, să-l expună, eventual să-l compromită. E logica
subtilă a urii mascate, a vicleniei care folosește adevăruri parțiale spre
distrugere. Putem interpreta această logică și în cheia teoriilor contemporane
despre soft power: Vulpea folosește discursul seducător nu pentru a-l
apăra pe Lup, ci pentru a-i reduce influența printr-un exces de elogiu. Într-un
fel, îl neutralizează prin admirație, ca și cum l-ar înveli în laude pentru a-l
sufoca.
[Comentariu: Foarte inspirată paralela cu soft power. S-ar putea adăuga
un exemplu istoric concret în care lauda a fost folosită ca armă de
discreditare.]
Încheiere
Cantemir nu oferă o simplă fabulă, ci un tratat despre
natura puterii, înțelepciunii și ipocriziei. Cele patru sentințe ale Vulpii pot
fi citite ca oglindă în care se reflectă toate strategiile de disimulare ale
celor care joacă rolul înțeleptului, al puternicului retras, al tăcutului care
pare profund. Dar și ca avertismente despre felul în care societatea — Adunarea
— nu suportă tăcerea, nici ambiguitatea, și cere răspunsuri, fie ele și extrase
„cu cleștele din cuptoriu”. Acesta e un diagnostic valabil și pentru epoca
noastră: într-o societate a expunerii și a reacției rapide, tăcerea devine o
formă de vină, iar lipsa de poziționare, un act politic. Înțeleptul tăcut riscă
azi să fie acuzat de complicitate sau indiferență — ceea ce amplifică
actualitatea reflecției lui Cantemir.
Înțeleptul adevărat rămâne singurul care poate rezista
acestei presiuni: refuzând atât lauda, cât și disimularea laudei, el se
păstrează în miezul unei libertăți interioare care nu are nevoie nici de
recunoaștere, nici de martori.
[Comentariu final: Concluzia e puternică și bine ritmată. Se poate întări
printr-o ultimă imagine simbolică — poate o referire discretă la pustnicul care
dispare în munte sau la profetul care tace.]
Notă: Această postare conține material < de
amestec > = original , citate, ajutor
AI. Textul va suferi moidificări uriașe, nu numi în sensul că va fi
personalizat, chiar frazele originale vor căpăta suplețe. Le fel,
pentru postăruile asemănătoare în conținut. AICI, acest blog,
este locul de păstrare până când ciornele vor deveni text limpede.
>>>>>>>>>>>>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu